Din cer se vede altfel

Motive pentru a urî

2011-06-14T22:29:00.001+03:00

În primele zile ale lunii iunie, s-a desfăşurat la „Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei” din Sighet, un colocviu pe tema persecuţiilor religioase în România comunistă. Au fost reprezentate principalele denominaţiuni religioase: ortodocşi, greco-catolici, penticostali şi baptişti. Nu aş şti să vă spun de ce au lipsit adventiştii.

Ascultându-i pe cei prezenţi acolo, majoritatea, direct sau indirect, victime ale regimului, am înţeles motivul urii lor faţă de comunism. Însă, stau şi mă întreb dacă pierderile şi suferinţele îndurate sunt un argument legitim pentru ura lor? Dacă „soarta” acestora ar fi fost alta? Dacă comunismul le-ar fi oferit suficiente motive să-l îndrăgească? Dacă ar fi fost mult mai prosperi atunci decât acum? Dacă ar fi ştiut să profite iar comunismul ar fi făcut oameni din ei? L-ar mai fi urât? L-ar mai fi condamnat?

E uşor să urăşti ceva dacă acel ceva ţi-a făcut rău. Dar e foarte greu să faci acelaşi lucru în caz contrar. Sunt foarte mulţi cetăţeni ai acestei patrii, unii trăitori ai acelui timp alţii tineri care nu ştiu despre acele vremuri decât din auzite, care tânjesc cu nostalgie după acele vremuri. Unii dintre ei spun că au dus-o mai bine atunci, alţii cred că ar fi dus-o mai bine atunci. Nu pot să-i contrazic şi să le spun că nu ar putea fi aşa. Cu siguranţă, dacă aş fi trăit în comunism acum aş fi avut un apartament, nu aş fi stat cu chirie, şi un loc de muncă. Dar este acesta un preţ onest pentru propria libertate?

Mi-am trăit doar primii ani ai copilăriei în comunism, prin urmare nu-mi aduc aminte de cozi, foame sau frig. Părinţii au purtat toate aceste poveri. Nu am fost martorul colectivizărilor sau al deportărilor din anii 50 şi nu am trăit spaima morţii. Acolo unde am crescut oamenii se resemnaseră, îşi trăiau veşnicia cum puteau mai bine. Prin urmare nu aş avea motive să urăsc comunismul. Dar îl urăsc. Şi îl urăsc din principiu. În opinia mea acesta este motivul legitim al urii pentru un regim detestabil.

Despre zâmbete inutile

2011-04-17T13:15:00.001+03:00

Am intrat pentru prima dată în acea biserică. Maestrul de ceremonii religioase, în introducerea predicii, a salutat venirea noastră în acel loc, asigurându-ne că biserica e foarte bucuroasă de prezenţa „acestor fraţi scumpi”. După ce ne-a mai numit de câteva ori „fraţi scumpi” şi ne-a zâmbit inteligent, şi-a continuat predica. După terminarea acesteia şi-a rezolvat câteva treburi administrative şi a plecat. Observând că nu a fost interesat să afle cum ne cheamă şi de unde venim, mă întrebam cât de scumpi i-am fost? Zâmbea atât de frumos că îl crezusem pe cuvânt.

Nu puţine au fost ocaziile când am avut parte de astfel de gesturi de curtoazie. Am fost numit „prietene” de persoane care nu au depus nici un efort să-mi fie prieteni. Eram întâmpinat cu zâmbete de cei ce nu mă doreau în preajma lor. Mi s-a spus „ne bucurăm” de cei care, în realitate, nu se bucurau.

De unde tot acest efort de bunăvoinţă şi amabilitate? Deodată, fără să gândesc prea mult, am găsit răspunsul: din cărţile de psihologie practică. Mi-aduc aminte şi eu că am citit în astfel de cărţi, şi nu de puţine ori mi s-a spus în diferite situaţii, de puterea unui zâmbet şi de efectul miraculos al unui compliment. Din reflex sau din dorinţa de a-i câştiga pe ceilalţi de partea noastră, zâmbim. Pe lângă zâmbete, din repertoriul personal, mai scoatem şi câteva replici magice gen: prietene, dragul meu, mă bucur să te văd, frate scump etc. Nimic rău în asta. Problema este că, uneori, uităm să schimbăm registrul atunci când situaţia o cere. Cum ar fi să zâmbeşti cuiva căruia îi spui că este concediat? Sau să spui altcuiva că te bucuri că este aici prezent după ce, în prealabil, l-ai întrebat cine i-a spus să vină?

Dacă tot zâmbeşti, fii convingător. Iar dacă nu poţi stăpâni un zâmbet autentic, renunţă. Mai bine să fii perceput ca un om posac şi introvertit decât ca unul fals şi mincinos.

Cum să lecuieşti un fanatic - Amos Oz

2011-04-14T11:12:00.000+03:00

Esenţa fanatismului este dorinţa de a-i sili pe ceilalţi să se schimbe. Obişnuita tendinţă de a-l face pe aproapele tău mai bun, de a schimba obiceiurile partenerului de viaţă, de a-ţi manevra copilul sau de a-ţi aduce fratele pe calea cea bună, este animată de acelaşi principiu. Fanaticul vrea să-ţi salveze sufletul, vrea să te mântuiască, vrea să te scoată din robia păcatelor, greşelilor, fumatului, credinţei sau lipsei de credinţă, vrea să-ţi îmbunătăţească alimentaţia sau să te vindece de năravul băuturii sau al votării cu cine nu trebuie. Fanaticii dispreţuiesc această lume şi abia aşteaptă să o schimbe într-una mai bună.

De la radicalii islamişti şi teroriştii palestinieni continuând cu cei care luptă pentru drepturile animalelor sau împotriva avortului aruncând în aer clinicile care îl practică şi până la cei care încearcă să te convingă de opţiunile lor religioase sau politice, acţionează acelaşi principiu. Fie că este vorba de politică, religie, mediu sau banale obiceiuri structura fanatismului este aceiaşi, diferă doar subiectul în cauză.

Fanaticul este o făptură care debordează de generozitate. El este un mare altruist. Adesea, fanaticul este mai interesat de tine decât de el însuşi fiind capabil de mari sacrificii pentru binele ce ţi-l doreşte. Stă atârnat de gâtul tău mărturisindu-ţi că te iubeşte şi îţi vrea binele. Nu minte spunându-ţi asta şi face tot ce poate ca să-ţi dovedească. Dar în momentul în care constată că nu poţi fi mântuit, salvat, convertit, adus pe calea cea bună, îţi sare la beregată. De la ataşamentul şi dragostea pe care ţi-o mărturisea trece la ostilitate şi dispreţ. Osama bin Laden nu urăşte occidentul şi atât. El doreşte să ne salveze, să ne mântuiască, să ne elibereze de valorile noastre hidoase, de materialism, de democraţie, de emanciparea femeilor…

Fanaticul crede că el are dreptate în timp ce toţi ceilalţi se înşeală. Vorbeşte mult şi nu ascultă niciodată. Asta nu înseamnă că oamenii care au opinii ferme sunt fanatici ci doar că sămânţa fanatismului zace în sentimentul superiorităţii categorice. Opusul fanatismului este compromisul. Compromisul a făcut o carieră proastă, fiind văzut ca un semn al slăbiciunii şi al capitulării. Compromisul nu este un fapt fericit, uneori însă, asta poate însemna viaţă. Cei care sunt căsătoriţi zeci de ani cu aceiaşi persoană ştiu ce înseamnă şi cât înseamnă compromisul. Ceilalţi care sunt „integri” şi hotărâţi să nu accepte nici un compromis divorţează repede.

Nu predic un relativism moral. Departe de mine gândul acesta. Încerc doar să spun că uneori este bine să ne luăm timp să îi ascultăm şi pe ceilalţi. Să ne întrebăm dacă nu este posibil să aibă dreptate iar eu să mă fi înşelat. Să ne punem în locul celuilalt atunci când ne certăm, să ne punem în locul celuilalt atunci când ne plângem de ceva, să ne punem în locul celuilalt tocmai în momentele în care ni se pare că avem dreptate deplină.

Fanatismul nu se găseşte doar în aceia care îl afişează în mod ostentativ şi brutal. El există şi în forme mai rafinate. Fanatismul se poate regăsi în fiecare din noi într-o măsură mai mare sau mai mică. E contagios, se ia repede şi se vindecă greu.

Acesta este un rezumat al modului în care intelectualul evreu Amos Oz, el însuşi un fanatic vindecat, descrie fanaticul şi fanatismul. Ce remedii propune pentru vindecarea, sau cel puţin pentru diminuarea fanatismului, citiţi în cartea sa „Cum să lecuieşti un fanatic”.

Despre Patriotism

2011-03-02T16:11:00.002+02:00

Ne urâm vecinii pentru că nu-şi văd de treburile lor şi se interesează de ale noastre. Îl urâm pe cel care cu pas grăbit îşi face loc la rând înaintea noastră. Îi urâm pe cei care câştigă mai mult decât noi şi pe cei care se descurcă mai bine. Îi urâm pe cei din trafic pentru comportament necivilizat, pe cel care stă deasupra noastră şi ne inundă şi pe cel de dedesubt pentru că face gălăgie. În fapt, urâm pe toată lumea, dar ne iubim Patria şi asta ne face Patrioţi.

G.C.

Mai citeşte Europa?

2010-11-22T20:12:00.006+02:00

Angus Phillips, conferenţiar la Oxford Brookes University, a venit cu o expunere statistică privitoare la piaţa de carte europeană, la numarul de cititori şi preferinţele de lectură din Europa. Astfel, cifrele din anul 2008 arată că 25% dintre germani, 27% dintre britanici, 43% dintre ciprioţi şi 49% dintre portughezi nu au citit niciodată o carte, în timp ce 60% dintre suedezi şi 56% dintre danezi citesc anual mai mult de cinci cărţi.

Sursa: Dilema Veche

Statul şi Biserica: despărţite prin lege dar unite prin nărav

2010-11-15T16:33:00.004+02:00

În timpul regimului comunist raportarea faţă de autoritate se făcea diferit de timpurile prezente. Oamenii erau supuşi, obedienţi nu comentau şi executau fiecare directivă ce li se dădea. Din frică sau oportunism, şi uneori, poate de cele mai multe ori şi în cele mai multe cazuri, din convingere, supunerea era oferită fără a fi negociată. Indiferent de motiv autoritatea era autoritate şi trebuia să te raportezi faţă de ea corespunzător, trebuia respectată. Cei mari nu erau caricaturizaţi, luaţi în râs sau puşi sub semnul incompetenţei ori al îndoielii. Puterea nu ajungea subiect de glumă pentru trupele de comedie iar şeful statului era autoritatea supremă. Sub abuzul acestui tip de relaţie pe care cetăţeanul de rând îl avea cu cei de sus întreaga fiinţă era marcată. Fizic deveneam mai gârbovi, mai cocoşaţi cu chipuri triste şi lipsite de demnitate, personalitatea ni se diminua iar puterea de a fi noi înşine dispărea.

Chiar dacă exista ca o subcultură şi lupta pentru a fi diferită, Biserica nu putea să supravieţuiască fără a fi marcată de spiritul vremii. Raportarea dintre credincioşii de rând şi cler era asemănătoare. E drept, nu comporta toate aspectele negative dar copia multe din trăsături. În Biserică cuvântul liderului religios avea greutate. La fel ca şeful statului, preşedintele de Uniune impunea respect pentru unii, şi teamă pentru alţii (vezi mărturiile pastorilor pensionari). De asemenea, clerul de parohie era respectat, evaluat mult deasupra realităţii şi deciziile lui aveau drept de veto, se impunea uşor şi autoritatea sa nu era contestată. Dacă legitimitatea liderului politic era dată de votul mulţimii (real sau nu, până şi comuniştii organizau alegeri), cea a liderului religios era conturată de alegerea lui Dumnezeu şi votul credincioşilor.

În tot acest timp Biserica învăţa să se raporteze faţă de mai marii săi aşa cum cetăţenii se raportau faţă de liderii lor politici. Aspectele de organizare şi trăire religioasă erau modelate după tiparul după care funcţiona şi societatea. Lumea şi Biserica învăţau una de la cealaltă. Cu vaga impresie că Biserica copia mai mult lumea decât se întâmpla invers.

În noul regim lucrurile nu par să se schimbe. Şi cum României îi trebuiau 20 de ani să se deprindă cu democraţia (dacă Brucan ar trăi ar observa că s-a înşelat, poate 40 de ani ar fi necesari),nici Biserica nu pare să fi învăţat lecţia de a se guverna după constituţia divină a Împărăţiei Cereşti, ci priveşte în continuare spre sceptrul puterii şi spre supuşii ei.

După ce reforma protestantă a rupt universalitatea Bisericii Catolice şi a ajuns ea însăşi stăpână pe anumite teritorii, protestanţii s-au dovedit în multe cazuri asemenea opresorilor lor catolici. Este cunoscută intransigenţa şi regimul aplicat de Luther şi Calvin celor ce la rândul lor aveau să devină eretici faţă de dogma protestantă. Mulţi anabaptişti au murit înecaţi ori arşi pe rug de Calvin sau de alţi protestanţi. „Să ne ferească Dumnezeu”, scria Pierre Bayle, cel mai aprig apărător al protestantismului, atunci când era târât de Jurieu în faţa magistraţilor din Amsterdam, şi dat afară din slujbă „să ne ferească Dumnezeu de inchiziţia protestantă; după cinci sau şase ani ar ajunge atât de groaznică, încât am tânji după cea romană…”.

Au luptat pentru libertatea de a se închina aşa cum credeau ei că e mai bine, dar această libertate le aparţinea numai lor. Protestanţii n-au ştiu să se poarte faţă de cei ce la rândul lor deveneau „eretici”, altfel de cum s-au purtat catolicii cu ei când erau în aceiaşi situaţie. Copiau nu doar un model comportamental, ci o filozofie, un mod de viaţă. Catolicii erau singurul model pe care-l aveau la îndemână.

Suntem sclavii timpului în care trăim. Fie că vrem sau nu gândirea politică, filozofică şi societatea în mijlocul căreia existăm influenţează gândirea şi practica religioasă. Biserica predică Evanghelia şi caută să se dezvolte după aceiaşi paradigmă după care Statul îşi urmăreşte interesele politice. Investim în acelaşi fel şi în aceleaşi lucruri în care investeşte şi societatea. Suferim de aceleaşi metehne şi ne facem vinovaţi chiar şi de aceleaşi forme de corupţie. Discursul public s-a mutat în Biserică şi nu e diferit. Dacă cei care ne guvernează numai sunt respectaţi şi sunt înjuraţi la fiecare grevă, mai marii Bisericii şi-au pierdut şi ei respectul închinătorilor şi au parte de acelaşi tratament. Credibilitatea şi a unora şi a celorlalţi suferă la indigo. Nimeni numai întreabă: „Cum spune Scriptura că ar trebui să mă raportez faţă de această situaţie?”, ci aproape toată lumea se lasă manevrată de logica democraţiei de tip liberal şi a dreptului individual uitând că suntem o Biserică nu o Republică.

Deşărtăciunea deşărtăciunilor

2010-10-22T11:53:00.003+03:00

Cea mai mare deşertăciune este să poţi strânge o comoară în cer şi să nu ajungi acolo să te bucuri de ea.

G.C.

Sfinţi cu accesorii drăceşti

2010-10-20T20:49:00.008+03:00

Dacă vei întreba un adventist care este diferenţa între cultul lui şi celelalte, îţi va oferi, invariabil, aceiaşi gamă de răspunsuri. „În primul rând noi mergem sâmbăta la biserică, nu duminica ( mare diferenţă ), avem obiceiuri alimentare diferite (iarăşi cuvântul diferit)şi, de asemenea, morţii noştri nu se duc nici în purgatoriu nici nu levitează aiurea în spaţiul cosmic sau prin apropriere. Mai mult, spre deosebire de ceilalţi, datorită stilului nostru de viaţă, trăim în medie cu cinci până la şapte ani mai mult”. Dar, bineînţeles, lucrul acesta este vizibil numai în statistici, în realitate, murim şi noi la fel de repede ca şi ceilalţi şi suferim de aceleaşi boli.

Pe alocuri, pentru a evidenţia şi mai mult „linia de demarcaţie” dintre „noi” şi „lume” adoptăm nişte exigenţe alimentare şi/sau vestimentare. Odată definit contrastul putem dormi liniştiţi; „noi” nu mai suntem ca „ei”, suntem diferiţi. Oare?

Ne-am obişnuit cu modul, uneori, dispreţuitor în care suntem priviţi şi am făcut din asta o virtute. Cu cât mai dispreţuiţi cu atât mai „sfinţi”, ne-am zis. Când oamenii se mai obişnuiesc cu noi e semn că pe undeva „linia de demarcaţie” s-a c-am şters. Aşa că, o trasăm din nou.

Nimic rău in asta dar, v-om fi noi vreodată diferiţi doar pentru că mergem la biserică într-o altă zi decât majoritatea şi pentru că nu mâncăm carne de porc? Pentru unii aspectele doctrinare în care cred şi care îi diferenţiază de ceilalţi sunt de ajuns, doar avem tot adevărul, nu?

Îl avem pe tot dar ne pasă de prea puţin. În Cartea Sfântă Hristos Însuşi spune: „Vorbirea voastră să fie astfel: Da să fie Da şi Nu să fie Nu. Ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău.” Atunci când promitem ceva după care ne răzgândim pentru că ieşim un pic mai bine, chiar dacă în dauna celuilalt, suntem cu ceva diferiţi de ceilalţi? Atâta timp cât relaţiile dintre noi sunt precum relaţiile dintre vecinii unei scări de bloc, suntem noi mai deosebiţi? Nu. Doar ciudaţi, iar în asta nu e nimic sfânt. Cu ce drept decidem că aceste cuvinte ale lui Hristos din Matei 5 sunt mai puţin importante decât cele din Exod 20, şi prin urmare pot fi trecute cu vederea fără prea multe mustrări de conştiinţă?

Biserica nu are nevoie de oameni care să ţină Sabatul, biserica are nevoie de oameni care să-şi ţină cuvântul dat. Biserica nu are nevoie de femei cu batic şi bărbaţi vegetarieni, ci de oameni cărora să le pese de ceilalţi aşa cum i-a păsat şi Lui. Din păcate, sunt prea mulţi care mănâncă şi se îmbracă ca Hristos dar iubesc ca ...lumea.

QUO VADIS UE

2010-08-02T12:56:00.011+03:00

Am descoperit aceste informaţii cu ceva timp în urmă. De atunci şi până acum nu am înţeles dacă au vreo semnificaţie ori dacă descoperă realităţi mai puţin cunoscute. Dacă cineva le găseşte vre-un sens să-mi spună şi mie. Până atunci luaţi-le ca pe nişte simple curiozităţi.

De la Darwin la Hitler: scurtă istorie a unei ideologii

2010-07-29T12:12:00.004+03:00

Anii 1750 – 1850 aduc Europei o creştere demografică fără precedent. În 1798, Thomas Robert Malthus publică un eseu unde autorul formulează o nouă lege a populaţiei: populaţia unei ţări se dezvoltă în timp în progresie geometrică (1, 2, 4, 8, 16), iar mijloacele de subzistenţă sporesc doar în progresie aritmetică (1, 2, 3, 4, 5) prin urmare mijloacele de subzistenţă vor deveni insuficiente unei populaţii care se dublează la fiecare 25 de ani. CANTITATEA devine centrul de interes al dezbaterilor legate de politicile demografice ale celei de-a doua jumătate a secolului XIX .

Industrializarea a luat pe nepregătite oraşele care au trebuit să facă faţă unui asalt al populaţiei venite de la ţară în căutarea unui loc de muncă la oraş. Acest proces de urbanizare grăbită a adus la suprafaţă diferite aspecte sociale nedorite: criminalitatea, alcoolismul, prostituţia, tuberculoza etc. Periferiile oraşelor, neigienizate, fără canalizare şi mai mult decât atât lipsite de grija autorităţilor se transformă în focare de maladii sociale şi fizice creând spectrul deteriorării rasei umane. Acestă stare de fapt determină un nou centru de interes al dezbaterilor legate de politicile demografice: CALITATEA populaţiei.

Strategiile de regenerare a societăţii au venit din partea unor domenii ale ştiinţei şi medicinei. Oamenii de ştiinţă şi medicii s-au văzut deodată pe ei înşişi drept gardieni ai viitorului cu misiunea de a aplica cunoştinţele lor pentru un viitor mai bun al omenirii. Aceştia au blamat bolile sociale şi au prescris remedii biologice pentru a opri transmiterea acestor defecte la generaţiile viitoare. Unii au suţinut ideia limitării sau chiar a sterilizării elementelor indezirabile din rândul claselor muncitoare care pun în pericol sănătatea naţiunii.

Aceia care se aflau în fruntea acestui gen de dezbateri se numesc EUGENIŞTI. Eugenismul a fost introdus ca o nouă disciplină în 1883 de Francis Galton vărul lui Ch. Darwin şi se erija ca o nouă ştiinţă capabilă să ducă la o îmbunătăţire a umanităţii. La conducerea Societăţii Engleze de educaţie eugenică F. Galton îl va avea ca succesor pe Leonard Darwin, fiul lui Ch. Darwin. Darwinismul susţine că în condiţiile unei populaţii tot mai numeroase inevitabil se declanşează o luptă ce oferă un stimul la adaptarea biolologică a fiinţei umane prin care unele „modificări favorabile” sunt păstrate iar altele eliminate. Plecând de la această teorie, eugeniştii au susţinut că societatea nu trebuie să lase evoluţia la voia întâmplării, ci dimpotrivă, oamenii de ştiinţă trebuie să ajute guvernele să implementeze măsuri care să vizeze ameliorări biologice pentru oameni.

Eugenia a devenit astfel o faţetă a unui fenomen, curent de ideii, mult mai larg care tindea să influenţeze politicile sociale şi publice ale statelor, şi pe care cercetătorii l-au numit „DARWINISM SOCIAL”, acesta fiind un nou sistem de gândire şi reprezentare care s-a afirmat ca o consecinţă a ascendenţei evoluţionismului. Teoria darwinistă a evoluţiei şi selecţiei se afla în centrul darwinismului social, adepţii acestui curent susţinând că societatea este un organism dependent de legile naturale descoperite de Ch. Darwin. Limbajul „luptei pentru existenţă” a dominat scrierile multor adepţi ai darwinismului social referitoare la inevitabilitatea militarismului, imperialismului şi capitalismului. Ordinea socială era văzută ca una în care competiţia, rivalitatea şi războiul erau ceva natural. Unele argumente ale selecţiei din viziunea darwiniştilor sociali puteau fi uşor opuse reformelor sociale. Conform unor asemenea idei, programele de reformă pentru creşterea bunăstării erau nocive pentru rasă deoarece de ele beneficiau şi elementele declasate ale naţiunii şi astfel aceste programe se interferau în procesul selecţiei naturale.

Alimentat cu dovezi ştiinţifice, darwinismul social nu putea fi contestat şi a avut implicaţii politice serioase în dezvoltarea teoriei moderne a supremaţiei raselor. Aptitudinile oamenilor există în funcţie de rasă: „există varietăţi de oameni aşa cum există varietăţi de tauri sau de boi”. Politica rasistă a lui Hitler nu a fost o invenţie personală specifică nazismului, acesta se încadra în curentul de gândire ce caracteriza epoca sa, curent de gândire ce avea fundament ştiinţific şi un parcurs de câteva decade. Această gândire avea suporteri în întreaga lume. La începutul secolului XX s-au înfiinţat societăţi eugenice în SUA, Japonia, Africa de Sud, Anglia, Franţa, Germania, Italia, Brazilia, Rusia, Ungaria, Mexic etc. Specificul regimului nazist a fost acela de a aplica măsuri radicale de „îmbunătăţire” biologică a societăţii. Precum Hitler gândeau mulţi, iar acesta era privit de exponenţii multor popoare ca un salvator al Germaniei şi un model de urmat. În 1938, celebra revistă americană Times îl nominaliza pe Hitler pentru titlul de „omul anului”.

Măsuri de îmbunătăţire a societăţii au fost luate în cele mai multe state ale lumii. Aceste au variat de la unele cu caracter pozitiv la măsuri negative precum sterilizarea, eutanasierea sau controlul şi planificarea căsătoriilor. Darwinismul social nu a fost elaborat de o ideologie politică de dreapta. Specialiştii au recunoscut că aceştia puteau fi liberali, feminişti, socialişti tot aşa de bine cum puteau fi reacţionari, rasişti sau fascişti.

Prin mariajul dintre ştiinţă şi stat, politicienii din toată Europa au împărtăşit credinţa că statul trebuie să intervină în viaţa privată a cetăţenilor pentru a opera schimbările biologice şi sociale dorite.

Notă: Pentru o istorie a eugeniei din România şi a principalului exponent ala cesteia, Iuliu Moldovan, vezi Maria Bucur. Eugenie şi modernizare în România interbelică, Polirom, 2005.

P.S. Ştiu, voi fi acuzat de adepţii "gândirii libere" că fac o confuzie punându-i pe Darwin şi Hitler la un loc. Nu, nu-l acuz pe Darwin de crimele lui Hitler ci urmăresc parcursul istoric al unei ideii şi impactul (neintenţionat) acesteia. Informaţiile sunt adunate din lucrările unor istorici şi din cursurile de antropologie ale universităţii Babes Bolyai.
O carte interesanta: Cum ideile lui Darwin au schimbat politica de Dennis Sewell - recenzia în cotodianul britanic The Times

Sacru si Profan - Foto

2010-07-28T19:14:00.004+03:00

Bazilica Sacré-Cœur, Paris

Pe acoperişul lumii - Foto

2010-07-19T12:08:00.003+03:00

Despre oameni şi proiecte

2010-06-29T18:20:00.001+03:00

După părerea mea, şi cred că nu mă înşel, Biserica este chemată să slujească OAMENII. Dar Biserica suntem noi, aşa că problema ne priveşte în mod particular şi colectiv. Pentru aspectul particular, slujirea ar putea să nu ridice prea multe probleme şi să nu ceară nici prea multe aspecte birocratice, organizatorice sau instituţionale. Tot ce trebuie este dragostea faţă de aproape, şi mânat de respectarea poruncii divine, credinciosul va găsi întotdeauna bucurie să răspundă nevoilor celui de lângă el.

În ceea ce priveşte aspectul colectiv al slujirii, lucrurile nu rămân la fel de simple. De multe ori mulţimea dă naştere la individualism şi singurătate. În mulţime oamenii învaţă să plaseze responsabilităţile pe cei de lângă ei şi astfel nimeni să nu facă nimic. De aceea, mulţimea trebuie organizată, este nevoie de un plan de slujire şi concretizarea lui în ceea ce noi numim PROIECT.

Odată ce s-a născut ideea de PROIECT au început să se nască şi PROIECTELE. Personajele cele mai importante devin cele ce pun pe picioare un PROIECT iar ceilalţi sunt chemaţi să contribuie la reuşita PROIECTULUI. Avem PROIECTE de evanghelizare, de lucru cu copii, de plantare de biserici, de reabilitare a celor căzuţi de la credinţă, sociale, educative, de sănătate, de imagine etc. PROIECTUL necesită investiţii logistice şi investim oricât pentru că de reuşita şi succesul lui depinde bucuria şi satisfacţia noastră. Dacă PROIECTUL a reuşit noi putem fi fericiţi.

Astfel, în planurile de lucru, rapoartele de activitate, întâlnirile organizatorice şi în viaţa Bisericii PROIECTUL joacă un rol dominant. Nu ne mai putem imagina misiunea fără PROIECT. Se cer PROIECTE. Ele sunt singurele ce ne pot dovedi că avem viaţă, că nu suntem morţi. Activitatea concretizată în PROIECTE ne mai asigură că Duhul nu ne-a părăsit. Spiritualitatea unei biserici se poate măsura de acum foarte uşor după numărul de PROIECTE aflate pe hârtie raportat la numărul de PROIECTE finalizate. PROIECTUL devine raţiunea de a exista. El e opiul ce ne hrăneşte iluzia că stăm bine, că îndeplinim mandatul divin.

PROIECTUL nu este nici de departe ceva negativ. Sunt adeptul lucrurilor organizate şi bine gândite. E greu să pleci la drum fără un plan. Nu că nu s-ar putea sau ar fi imposibil şi fără, dar, proiectând totul cu grijă, în prealabil, te asiguri că nu vei rămâne în drum – „Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească?” (Luca 14:28).

Într-o lume dominată de măsuri legislative şi PROIECTE uităm pentru ce sunt toate acestea. PROIECTUL nu mai este un mijloc prin care ajungem să-i slujim pe OAMENI, ci obiectivul final, scopul propus, capătul de drum. OAMENII devin doar elementele necesare pentru ca PROIECTUL să fie un succes. Participarea fiind oglinda succesului. În felul acesta OAMENII sunt făcuţi pentru PROIECT şi nu PROIECTUL pentru OAMENI.

Împrumutând retorica clasei politice am făcut din PROIECT raţiunea de a exista. Am ridicat monumentale creaţii cu care ne mândrim şi lucrăm la ele ca nimeni să nu le întreacă. Le aşezăm în mijloc ca toată lumea să vadă ce-am făcut noi. Dar prin praful şantierului se mai pot zări ei, OAMENII, care aşteaptă un nou PROIECT.

Înjurăturile la ei şi la noi - Nu-i aşa c-avem imaginaţie?

2010-04-30T13:11:00.008+03:00

Zilele acestea, a ţinut loc de prima pagină (Times) în Marea Britanie, o gafă făcută de cel mai important om în stat. Aflat în campanie electorală înaintea alegerilor din 6 mai, Gordon Brown este abordat de o pensionară de 65 de ani care deşi s-a declarat laburistă l-a pus în dificultate pe premier cu câteva întrebări incomode. După cinci minute, discuţia se termină amiabil. Brown pleacă spunându-i femeii că i-a părut bine de cunoştinţă după care mai adaugă un zâmbet şi un salut cu mâna. Urcat în maşină, şi crezându-se la adăpost faţă de reporteri şi alegători, liderul politic îşi ia libertatea să tragă câteva concluzii neştiind că microfonul de la cravată este încă deschis; „A fost un dezastru ... nu ar fi trebuit să mă întâlnesc cu acea femeie ... ridicol ... o femeie fanatică”.

Acum încerc să-mi imaginez cum ar fi reacţionat un politician român dacă ar fi fost pus într-o situaţie similară. Care ar fi fost cuvintele spuse „la adăpost” în urma unui incident similar. Dar, ce vorbesc eu de imaginaţie. Ce? Crezi că îţi trebuie imaginaţie pentru aşa ceva? Să-i ascultăm în persoană: Băsescu: „ţigancă împuţită”, Geoană: „nemernicii dracului”, Boc: „derbedeul dracului”. Şi asta fără să mă cobor la gura unor politicieni ca Vadim sau Becali (sunt europarlamentari, nu?) la ei putem vorbi despre o impresionantă enciclopedie a injurăturilor. De fapt, ei au brevetat „cuvinte de duh” care au intrat în uzul curent al populaţiei. Pe lângă limbajul aleşilor noştri, Brown a fost un gentleman.

Ştiinţă şi (sau) politică

2010-04-27T14:58:00.003+03:00

La modă, de ceva vreme încoace, este tandemul ştiinţă şi religie. Fie că s-au excomunicat reciproc ori au fost puse una în slujba celeilalte, cele două ştiinţe, împreună luate, au dat naştere multor dezbateri pătimaşe. S-au scris cărţi, s-au ţinut cursuri, s-au organizat colocvii, s-au creat prietenii dar s-au născut şi animozităţi, şi toate acesta pentru a stabili o relaţie între „Biserică şi Academie”, ştiinţa fiind noua gândire filozofică a modernităţii.

Uneori, pentru a fi acceptată, religia şi-a însuşit instrumentele şi prerogativele ştiinţei. La rândul ei, ştiinţa, pentru a avea câştig de cauză, s-a lăsat condusă de principii „raţionale” la fel de abstracte şi transcendente în raport cu realitatea asemenea principiilor religioase cărora doreau să le ia locul. Astfel, am avut parte de explicaţii ştiinţifice cu caracter mistic şi de pretenţii religioase cu caracter ştiinţific.

Zilele acestea am descoperit un alt conflict, de data aceasta între ştiinţă şi politică. Un conflict ce a depăşit graniţele ideologiei şi al argumentelor ajungându-se până la atacuri la persoană. Ştiinţele istorice, căci despre ele este vorba, au fost întotdeauna un instrument de propagandă politică. La nivelul claselor generale şi liceu, istoria are un caracter mitologic fiind folosită ca mijloc de coeziune naţională (ce ne-am face fără figurile emblematice ale lui Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, curajul dacilor şi simţul practic al romanilor pe care, bineînţeles, noi le-am moştenit). Dar, deşi acest lucru este cunoscut şi considerat necesar, lumea academică a avut libertatea să discute şi să scrie istoria aşa cum au descoperit-o şi înţeles-o din sursele cercetate. Cel puţin, aşa am crezut până acum.

Sylvain Gouguenheim, profesor de istorie medievală la École Normale Supérieure din Lyon

În primăvara anului 2008, Sylvain Gouguenheim, profesor de istorie medievală la École Normale Supérieure din Lyon, a publicat volumul „Aristote au Mont Saint-Michel”. Autorul tratează un fragment esenţial din istoria spiritualităţii europene şi pune problema dacă Europa datorează atât de mult islamului şi lumii arabe pentru evoluţia sa spirituală aşa cum susţin şi scriu un număr mare de istorici şi intelectuali. Teza oficială este aceea că europenii datorează cunoaşterea ei islamului. Graţie arabilor, cunoaşterea grecească a tranzitat din lumea abasidă până în Europa. Cu alte cuvinte, traducerile din greacă în arabă ar fi ajuns în Europa şi ar fi fost pe urmă traduse în latină. Fenomenul este incontestabil şi real, dar ceea ce reproşează profesorul este faptul că acest fenomen comportă o dimensiune asupra căreia nu se insistă deloc. Traducerile din greacă în arabă au fost realizate de sirieni creştini arabizaţi sau de către arabi creştini. Cultura greacă a ajuns în Europa graţie unor arabi sau unor vorbitori de limbă arabă care nu erau musulmani. Pe de altă parte, este adevărat că în sânul civilizaţiei musulmane au existat oameni interesaţi de cultura grecească: binecunoscuţii Avicenne, Averroes, Al Farabi. Dar, oricât de străluciţi ar fi fost ei, nu au reuşit niciodată să influenţeze societatea lor. Modul lor de gândire era prea elitist, considerau că filozofia nu trebuia să fie abordată decât de elite. Prin urmare, profesorul considera că Europa s-a dezvoltat foarte mult de una singură sau prin contactul cu Bizanţul.

Mergând împotriva curentului s-a dezlănţuit furtuna. Gouguenheim nu a crezut niciodată că se va întâmpla ceea ce avea să urmeze. La scurt timp după publicarea cărţii a apărut o serie de atacuri din partea colegilor de breaslă şi din partea presei. Ceea ce ar fi trebuit să reprezinte un subiect de dezbatere s-a transformat într-un atac la persoană. Preofesorul Gouguenheim a fost exclus din laboratorul de cercetare al Şcolii Normale Superioare din Lyon , pierzând în felul acesta, dreptul de a mai coordona teze de doctorat. Adversarii săi au semnat trei petiţii împotriva autorului, acesta fiind declarat islamofob şi rasist. Una dintre petiţii a fost publicată de cotidianul Libération şi semnată de 56 de cercetători, iar alte două petiţii semnate de peste două sute de studenţi şi angajaţi ai Şcolii Normale Superioare din Lyon, solicitând o anchetă amănunţită a autorului. Acuzaţiile ce i se aduceau erau contradictorii. I s-a reproşat, pe de-o parte, că tot ceea ce a scris era cunoscut şi că volumul nu aduce nimic nou, iar pe de-alaltă parte, s-a spus că informaţiile din carte sunt false. Din meniu nu au lipsit nici ameninţările scrise.

În Franţa există un discurs oficial prin care se recunoaşte că lume europeană are o datorie faţă de lumea musulmană, şi asta pentru a stabili relaţii pacifiste între cele două culturi. Există o teamă că cea mai mică critică a lumii islamice medievale ar da naştere unui conflict între civilizaţiile contemporane. Problema ştiinţifică a fost transformată într-o ideologie din raţiuni politice. Cei care se împotrivesc curentului sunt trataţi drept fascişti sau rasişti. Chiar Uniunea Europeană „a sugerat” ca manualele şcolare să redea o relatare favorabilă a implicării islamului în moştenirea europeană.

Acum mă întreb câte din „adevărurile ştiinţifice” nu au fost alterate de moda politică a timpului?

Despre prostie şi fericire

2010-04-26T18:11:00.010+03:00

Zilele aceste mi-am luat timp să citesc cateva postări de pe blogul proaspăt descoperit al unui prieten (aici). Articolele "contestă non-valorile şi nepăsarea" şi înfierează cangrenarea societăţii româneşti. Dacă trăieşti în această societate şi înţelegi cât de cât ce se întâmplă în jurul tău este greu să nu încerci sentimente de indignare. Citindu-le am realizat (încă odată) că pentru a fi fericit trebuie să fii prost, să nu înţelegi, să nu vezi, să nu auzi.

Paradoxul singurătăţii

2010-03-25T18:20:00.004+02:00

Ce mi se pare interesant la acest clip este faptul ca în timp ce imaginile ni-l înfăţişează pe Freddy Mercury înconjurat de mulţimi de oameni ce-l aclamă şi-l sărbătoresc el cântă acelaşi refren: "Singur, atât de singur". Asta mi-a amintit de cuvintele unui fost profesor: "Singurătatea n-o căuta în pădure, ci caut-o printre oameni ca să-ţi dai seama cât de neînsemnat eşti". Iacob Coman

Despre sfinţi

2010-02-18T11:22:00.002+02:00

Un păcătos se mai poate pocăi,

dar un sfânt niciodată.

G.C.

A 11 – a poruncă sau contabilitatea faptelor bune

2010-01-13T14:36:00.002+02:00

Astăzi, nimic numai poate fi cunoscut dacă nu este exprimat în cifre. Viaţa şi-a pierdut metaforele, culoarea, gustul fie el amar sau dulce. Totul se reduce la cifre. Dacă întrebi, ţi se răspunde în cifre. Dacă eşti curios, ţi se dau cifre. Dacă vrei să ştii ce va fi mâine, vei obţine tot cifre. Cunoaştem lumea de azi sau pe cea de mâine prin intermediul cifrelor. Suntem dependenţi şi nu ne putem imagina viaţa fără ele. 1, 01 % deprecierea leului; 145 mld. euro PIB –ul României; 5% rata şomajului; 0,4% rata inflaţiei; 427 numărul de îmbolnăviri de A/H1N1, 3,80 preţul motorinei la pompă, 3 GHz frecvenţa procesorului de la laptop, 1900 cmc capacitatea motorului de la maşina personală, 139 de km distanţa până la iubită etc.
Să fie de vină misticul ce a fost atribuit numerelor încă din cele mai vechi timpuri? Cunoaştem toţi rolul cifrei 3; trei zile şi trei nopţi, trei zmei, trei fii din oricare basm, cele trei ţigănci ale lui Eliade, teama de 666 sau ghinionul adus de 13. Sau nu e decât dorinţa omului de a se simţi stăpân pe situaţie, cifra oferindu-i iluzia că are totul sub control dacă cunoaşte exact, cu virgulă chiar, fiecare aspect al vieţii? Pentru noi, atât de obişnuiţi cu ele, nimic nu mai are dimensiune sau contur dacă nu există şi o cifră prin preajmă.
Oricum ar fi, cifrele au intrat în sfere de activitate asupra cărora nu au nici un pic de competenţă. Cum ai putea să exprimi bunătatea, dragostea, altruismul, devotamentul în cifre? Pentru omul modern până şi valorile sufleteşti au caracter digital şi implicit o valoare numerică. Aşa se face că spiritualitatea unui om poate fi oglindită de o pagină Excel. Suntem conştiincioşi şi notăm atent, uneori pentru că aşa ni se cere, Nr. de vizite misionare, Nr. de publicaţii împărţite, Nr. de acţiuni sociale, Nr. de înscrieri la Sola Scriptura, Nr. de lecturi biblice făcute, Nr. de zile pe săptămână de studiu biblic, Nr. de zile pe săptămână de studiu al unei cărţi din S.P., Nr. de zile pe săptămână de studiu a studiilor biblice, Nr. de zile pe săptămână de studiu a devoţionalului (şi ar mai fi câteva Nr.).
Numerele au ajuns să ne fascineze. Contabilizăm faptele bune şi apreciem numărul, cantitatea şi nu calitatea. Pe nimeni nu mai interesează „cum”, „ce fel”, „ce valoare” atâta timp cât cifra este mare. Suntem puternic atraşi de „câte”, „câţi”, „de câte ori” uitând că o faptă bună evaluată cantitativ nu mai poate fi apreciată şi calitativ. Când substanţa scade, se înmulţesc formele. Numărul compensează lipsa de conţinut.
La un moment dat un tânăr a venit la Hristos întrebând ce să facă ca să fie mântuit. Toate cele zece porunci ce se cereau păzite, pentru el nu ridicau nici-o problemă. Vroia mai mult, încă o poruncă, simţea că poate. Probabil a 11-a poruncă. Credea că dacă va face mai mult decât păzirea a numai zece porunci, atunci nevoia îi va fi împlinită. Însă problema lui nu era a 11-a poruncă ci tot cele zece. Iar cele zece, de fapt, nu sunt zece, ci numai una: „să iubeşti”.
În Scriptură cifrele nu au valoare numerică şi nu transmit cantitatea, ci au valoare simbolică. Cei 144.000 din apocalipsa nu sunt 144.000 ci reprezintă numărul deplin al sfinţilor mântuiţi. În cer o zi e ca o mie de ani şi o mie de ani e ca o zi. Nu contează „cât” ci „cum”.

De vorbă cu Alex

2010-01-05T17:33:00.005+02:00

Acest articol are legătură cu cel pe care-l precede.

Este adevărat că pe alocuri mesajul tău a fost mai dur. Dar te înţeleg. De multe ori e justificat să reacţionezi aşa. În felul tău de a fi mă regăsesc şi eu. Nu sunt atât de blând precum par, deşi, poate ar trebui. Ai afirmat că cei „credincioşi” sunt prost educaţi, apoi ai încercat să-ţi ceri scuze, scriindu-mi că nu asta ai intenţionat să spui. Nu e necesar. Este adevărat că sunt foarte mulţi oameni religioşi prost educaţi, creduli, ignoranţi. Frustraţi pe plan social, personal, nerealizaţi profesional sau chiar labili psihic îşi găsesc refugiu în religie făcând din aceasta singura lor realizare. Îi întâlnesc des şi sunt indignat.
După părerea mea lipsa de credinţă e un rău; dar înclinare de a crede tot fără a controla este şi mai rea. Ea provine din stupiditate şi lipsă de grijă pentru adevăr. Aş prefera să avem o naţiune cu mulţi atei şi puţini credincioşi, dar care, aceştia din urmă, ştiu şi de ce cred şi pentru ce, decât o mulţime ignorantă care crede pentru că aşa a apucat, aşa crede toată lumea, aşa e mai comod sau aşa e la modă. „Ignoranţa nu dă naştere decât la barbarie şi la vicii” (Jean Le Clerc).
Nu mă deranjează ateii, ci doar ignoranţii. De păcatul acesta mă mai fac vinovat şi eu. Personal, datorez celor necredincioşi foarte mult. M-au provocat, m-au pus în dificultate, mi-au pus întrebări dar toate aceste nu au făcut decât să mă ajute să găsesc răspunsuri. Îmi plac provocările şi le salut cum se cuvine. Prin prezenţa ta la aceste discuţii am avut de câştigat, şi am hotărât să citesc cartea lui Dawkins.
Mă bucur că ai citi Biblia şi că nu vorbeşti în necunoştinţă de cauză. Rămâne însă o singură problemă: ai citit-o la 14 ani. Am citit-o şi eu la aceiaşi vârstă şi nu am înţeles nimic. Pentru a deveni cizmar trebuie să faci o şcoală de ucenici de doi ani. Mergi zi de zi cel puţin şase ore pe zi şi după doi ani tot nu eşti un meseriaş desăvârşit, tot mai ai de învăţat. Dacă numai pentru a deveni cizmar trebuie să depui efort consistent pentru a realiza ceva, cum crezi tu, că la 14 ani, cu mintea imatură, copil fiind, ai fi reuşit să pătrunzi şi să înţelegi transcendentul după o simplă citire a Bibliei? Nu crezi că te-ai grăbit în judecata ta şi că ar trebui să-i mai acorzi o şansă? Pentru un gram de aur trebuie să transpiri mult. Apropo, pentru a învăţa cizmărie trebuie să ai măcar 14 ani.
Mai aminteşti de „gradul ridicat de moralitate pe care-l avem” şi de „raţionamentul simplu: nu te omor nu mă omori, nu fur de la tine nu furi de la mine” dând de înţeles că etica nu este o problemă atât de complicată. Dar te întreb: de unde provine acest „grad ridicat de moralitate”, conştiinţa morală. Gândeşti aşa pentru că te-ai născut într-o lume care gândeşte aşa şi ţi se pare normal ca şi tu să ai aceiaşi perspectivă asupra moralităţii. Dar te-i gândit vreodată ce ar fi fost etic pentru tine dacă te-ai fi născut în Germania nazistă? Dacă vei citi mărturiile criminalilor de război aduşi în faţa tribunalului de la Nurenberg vei constata, cum de altfel au făcut-o şi alţii şi o afirmă, că aceştia au fost convinşi până în clipa morţii că ceea ce au făcut a fost moral, crima în masă, pentru ei, era ceva etic. Au trăit şi au murit fără vre-o remuşcare.
Epoca certitudinilor s-a terminat, am intrat într-una a relativismului. Iar relativismul moral permite orice, atâta timp cât e logic şi utilitarist. De multe ori valoarea etică e dictată de considerente economice, politice sau de ce nu de cel care are mai multe tancuri. Sunt şi azi încă, dispute cu privire la mari crime din trecutul nu foarte îndepărtat, care se cer a fi catalogate ca genocid dar nu e posibil din raţiuni diplomatice. Iar dacă Germania ar fi câştigat războiul, teoria superiorităţii rasei ariene şi a binecuvântării holocaustului, ar fi fost studiată în universităţi. Deci, etica, mai e dictată şi de cei care au mai mulţi soldaţi.
Am stat de vorbă cu un profesor universitar şi am fost şocat să văd ce viziune are el cu privire la drepturile şi libertăţile unui cetăţean în stat. Ce motive aducea pentru a justifica restrângerea acestor drepturi unei anumite categorii sociale. Am realizat că nu avem toţi aceleaşi norme morale, că nu trasăm toţi linia de demarcaţie dintre bine şi rău prin acelaşi loc.
Cu privire la Hitler şi la motivaţiile sale. Ce rol a jucat religia lui sau cum a fost influenţat de alţi factori rămâne să mai cercetez acest aspect. Din ceea ce am citit nu aş putea spune că reies lucrurile aşa cum le-ai descris. Dar, bineînţeles, nu am citit tot ce se putea citi. Mai sunt cu siguranţă şi alte opinii. E un capitol la care nu ne putem da cu părerea. Trebuie să apelăm la cei care au cercetat acest subiect în mod profesionist şi să facem trimiteri la surse bibliografice. Problema e mult mai amplă şi nu poate fi explicată atât de simplist.

P.S. Prin comentariile de la cel de-al doilea articol, răspunzi unor argumente care nu îmi aparţin. Ele sunt date de Mihai Bala, tot printr-un coment de subsol, pe care le-ai confundat cu cele spuse de mine în articol. De aceea nu-ţi voi răspunde la ele. Dacă vrei poţi avea o discuţie cu el, separat, pe blogul meu, la subsolul articolului, sau pe blogul lui personal (numele lui conţine un link ce trimite către blog). Cu siguranţă poate să răspundă mai bine decât mine celor afirmate de el.

Răspunsul meu pentru Alex

2009-12-29T17:29:00.018+02:00

Acest articol vine ca răspuns la obiecţiile lui Alex (atât ştiu despre el) la articolul meu de pe acest blog: Himera credinţei în Dumnezeu. Pentru a înţelege ceea ce am scris mai jos recomand să parcurgeţi înainte articolul amintit dar şi cele trei postări ale lui Alex de la comentarii.
La acest link găsiţi aricolul în cauză

Alex,

Am citit cu atenţie postările tale (ba chiar le-am studiat). Apreciez că ai acordat timp articolului meu dar şi faptul că ai opinii diferite de cele exprimate de mine. Cineva spunea că: atunci când doi oameni gândesc la fel, de unul nu mai este nevoie. La noi nu este cazul.

Pentru început trebuie să mărturisesc că întotdeauna premiza de la care plec este aceea că Dumnezeu există. Sunt conştient şi recunosc rolul pe care-l joacă aceasta în viziunea pe care o am asupra vieţii şi pe care uneori încerc să o exprim în scris. Totodată trebuie să mai afirm că dacă unele din cele scrise în articolul cu pricina au fost prost înţelese asta este din cauză că nu mă exprim foarte bine în scris, e vina mea, dar încerc să depăşesc aceste limite. Observaţiile tale sunt provocatoare (intelectual vorbind) aşa că m-am hotărât să le răspund.

Obiecţia ta că nu aş fi citit cartea este corectă. Nici măcar nu am citit vre-un review al cărţii. Însă, cred că din articol se poate observa foarte bine faptul că eu nu intru în polemici nici cu cartea şi nici cu autorul ei. Pasajul de prezentare al cărţii, redat de mine la început, mi-a folosit ca punct de plecare într-o discuţie generală despre evoluţionism, marxism şi nazism. Nu fac nici o afirmaţie despre carte şi argumentele prezentate, excepţie făcând acel scurt pasaj citat la început.

Mi-ai reamintit că Hitler era catolic la fel şi soldaţii lui (sau protestanţi). În primul rând trebuie să menţionez faptul că atrocităţile secolului XX nu le pun în seama ateilor iar articolul nu este despre ei. Eu nu vorbesc despre ateism ci despre nişte ideologii „ştiinţifice”. Apropo, ghilimelele nu le pun eu ci specialiştii, că tot ai amintit de ei. Însă ceea ce trebuie remarcat este faptul că holocaustul nu a fost motivat de morala creştină sau catolicismul lui Hitler ci de o doctrină raţională, „ştiinţifică” (nu renunţ la ghilimele). Cât despre expresia de „ştiinţă pură” ,este adevărat, e văduvită de o explicaţie. Terminologia aceasta am întâlnit-o în limbajul de specialitate. Prin ea înţeleg simbioza dintre două domenii ce folosesc epistemologii diferite. Ai întâlnit probabil sintagma „religii politice”[1], nu e nici religie pură, nici politică pură. La fel stă cazul şi cu evoluţionismul care dincolo de instrumentul ştiinţific folosit nu luptă la categoria sa; teorii ştiinţifice, ci la categoria teorii religioase. Altfel, cum s-ar explica exerciţiul de imaginaţie propus de Dawkins? - imaginează-ţi o lume fără Dumnezeu. Cum ajută acest exerciţiu demersul ştiinţific? Cât despre demonstrabilitatea evoluţionismului, nu cred că pot fi de acord cu tine. E încă la nivelul de teorie, probabil de aceea i se şi spune oficial teoria evoluţionistă.

Nu intenţionez să demonizez ateii şi să-i fac responsabili pentru tot răul existent. Nu sunt un bigot sau un fanatic religios. Sunt capabil să recunosc crimele şi răul produs de oamenii religioşi. În arhiva blogului meu găseşti un astfel de articol, numai că atunci s-au supărat „ceilalţi”. Ai dreptate să acuzi creştinismul oficial de multe nedreptăţi, mă alătur şi eu. De asemenea nu am afirmat, aşa cum se pare că tu ai înţeles, că toţi naziştii erau atei, că nu au existat atei care să se opună lui Hitler sau să condamne nazismul. Ba mai mult sunt capabil să recunosc că sunt mulţi atei mult mai amabili şi cinstiţi decât mulţi aşa zis creştini. Leopold al II-lea al Belgiei în Congo, Hitler, Mussolini, Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot ai fost de acord, de dragul discuţiei, că erau toţi atei. Dar eu nu am afirmat şi nu am cerut aşa ceva. Aceste exemple le-am adus ca răspuns la exerciţiul de imaginaţie propus de Dawkins. Imaginaţi-vă, spune el, o lume fără Dumnezeu. Sugerând prin asta că ar fi lipsită de războaie şi de conflicte şi că toate necazurile noastre sunt provocate de superstiţia existenţei unei divinităţi. Nimic mai fals. Oamenii au ştiut să ucidă cu pasiune şi fără a justifica lucrul acesta folosind religia. Deci, cum ar arăta o lume fără Dumnezeu? Puţin probabil că ar fi mai bună. E drept că dorinţa de putere şi supremaţia a fost de vină în multele din exemplele de mai sus. Dar şi aceste trebuiau justificate cumva. Şi atunci ştiinţa (ştiinţa impură) şi-a jucat cartea. Teoria superiorităţii raselor era demonstrată ştiinţific şi îşi avea originea, la fel ca şi marxismul cu a sa superioritate de clasă, în teoria evoluţionistă. Lucrul acesta nu-l afirm eu ci specialiştii cum de altfel multe din ideile expuse în articol nu-mi aparţin ci sunt preluate din cărţile unor somităţi din lumea ştiinţei[2].

Am amintit de metodele electorale ale lui Bush. Acesta folosindu-se de religie pentru a încerca să-şi atingă scopurile urmărite. Şi de asemenea de cerşetori care practicau cumva aceleaşi metode. Folosindu-te de aceste exemple mi-ai amintit încă odată cât de nocivă este religia sau „încă un motiv pentru care religia dăunează” şi nu înţelegeai rolul acestor exemple în argumentaţia mea. Exemplele prezentate demonstrează următorul fapt: că sunt multe situaţii în care religia pare a fi principalul mobil al crimei. Dar nu este aşa. Aceste două tablouri arată o religie manipulată de oameni în scopuri personale şi nu oameni manipulaţi de religie. Religia nu are nici o vină că e folosită abuziv. La fel cum cuţitul de bucătărie nu e vinovat atunci când pică în mâna unui criminal. Zilnic mor oameni în accidente de maşină dar nimeni nu s-a gândit să demonstreze că maşinile sunt rele sau aşa cum spui tu „încă un motiv pentru care dăunează”.

Redau o afirmaţie pe care o faci şi care mi se pare gratuită: „Religia este elementul suprem cu care poţi să justifici absolut orice oricât de ridicol ar fi şi fără să ai nevoie de dovezi, ar fi fost mult mai greu să invoci alte motive pentru războaie, înşelăciuni etc.”. Nu uita, dar Holocaustul, crimele comunismului şi care le-au depăşit pe cele ale creştinismului, au fost mai mult decât ridicole. E adevărat, acestea au fost demonstrate sau justificate ştiinţific. Dar ce diferenţă e între o crimă fără argument şi una justificată ştiinţific? Atunci când omul şi-a dorit să ucidă a făcut-o şi fără ajutorul religiei. După cum afirmă aceiaşi specialişti, odată cu epoca modernă intrăm în cea mai sângeroasă perioadă istorică a cărei crime sunt justificate ştiinţific. Deci, se poate.

La capitolul problemei israeliano-palestiniană faci apel la părerea altor specialişti care afirmă că dacă nu ar fi existat religia războiul s-ar fi putut termina demult. Pe scena lumii politice s-au perindat multe teorii. De la realpolitik-ul lui Henry Kissinger la neoconservatorismul lui Francis Fukuyama şi a sa teorie a sfârşitului istoriei şi a ultimului om şi nu în ultimul rând Samuel Huntington cu teoria ciocnirii civilizaţiilor. La problema în cauză se pot spune multe, nu ştim care teorie ar putea sta cel mai bine în picioare. Cea oferită de mine aparţine de asemenea tot unui specialist: Graham Fuller fost vicepreşedinte al National Intelligence Council al CIA însărcinat cu previziuni strategice pe termen lung, în prezent conferenţiar la o universitate din Vancouver şi autor a numeroase cărţi despre Orientul Mijlociu[3].

Este adevărat că raţiunea şi ştiinţa devin irelevante atunci când vorbim despre moralitate. Dar că, garanţia unei moralităţi înalte sau a unei bune convieţuiri între oameni depinde numai de noi nu văd cum ar fi posibil. Dacă, aşa cum spui, raţiunea este irelevantă atunci de ce facultăţi cu care suntem înzestraţi ar trebui să ne folosim pentru a fi morali? Raţiunea era ultimul bastion de refugiu de la Revoluţia Franceză încoace. Altceva nu ne-a mai rămas. Omul nici nu poate nici nu ştie să fie moral pentru că vrea el. Are nevoie de o normă etică faţă de care să se raporteze. Iar aici, cred că religia este relevantă.

Presupui că nu ştiu nimic despre religie. Se pare că atunci când discutăm despre aceasta nu ne gândim amândoi la acelaşi lucru. Religia pe care eu o cunosc nu e acea religie despre care tu citeşti pe wikipedia. E mai mult decât atât. Nu-L confunda pe Dumnezeu cu religia. Cele două nu mai nimic în comun de multă vreme.

Mă provoci să-ţi spun ce poate oferi religia bun. Pentru ignoranţi are puţin de oferit. Vorbeşti de singura viaţă ce o avem de trăit şi pe care religia ne-o poate lua prin bigotism. Am cunoscut beţivi ai căror copii dormeau prin grădină iarna, soţii bătute şi alungate, dar care atunci când s-au întâlnit cu religia, nu cu cea de pe internet, au devenit soţi şi taţi responsabili. Oamenii aceia abia acum trăiesc cu adevărat. Nu ştiu ce înţelegi prin viaţă şi prin a trăi, dar eu nu simt deloc că mă irosesc. Iar dacă ar fi să vorbim tot din punct de vedere ştiinţific sunt multe voci autorizate, nu teologi, care-ţi pot răspunde la această întrebare. Creştinismul a avut rolul său de netăgăduit în evoluţia pozitivă a lumii şi în mod deosebit a Europei.

Este un lucru unde, într-adevăr, ai dreptate. Clipul postat este tendenţios. E un colaj care nu reflectă realitatea. A fost o răutate din partea mea şi îmi recunosc vina. Acum nu-l pot şterge. Deoarece a fost luat în discuţie trebuie să rămână pentru cei ce vor mai citi aceste rânduri.

Nu sunt un intelectual dar încerc să cunosc şi să înţeleg lumea în care trăiesc. Atunci când îmi exprim opinia despre un lucru mă asigur că am citit câte ceva despre acel subiect. Înainte de a face această sinteză ideologiilor ştiinţifice, am citit câteva cărţi scrise de autori consacraţi. Dacă nu am înţeles lucrurile aşa cum sunt sau cum le văd alţii asta este o altă problemă, dar un lucru e sigur; am în cercat să cunosc. Ai vorbit despre creştinism. Însă, i-ai citit vreodată Constituţia? Creştinii o mai numesc Biblie. Consider că este lipsit de onestitate să vorbeşti despre un lucru fără să fi încercat să-l cunoşti. Citeşte-o şi după aceea mai vorbim despre religie şi despre cât de bună sau rea este.

[1] La editura Polirom va apărea un volum dedicat rolului religiilor politice în secolul XX care este editat de profesorii Camil Pârvu şi Camil Ungureanu.

[2] Istoricul britanic Paul Johnson în „O istorie a lumii moderne” şi „Intelectualii”, istoricul român Lucian Boia în „Jocul cu trecutul”, rafinatul filozof şi politolog francez Raymond Aron în „Opiul intelectualilor”, celebrul sociolog german Max Weber în „Etica protestantă şi spiritul capitalismului”.

[3] Recomand articolul său din Foreign Policy nr. februarie-martie 2008 „O lume fără islam”.

Despre rime

2009-12-18T20:21:00.005+02:00

Mai mult decât darul de a şti

să potriveşti rimele,

pentru a fi poet

trebuie să ai un crez.

G.C.

Himera credinţei în Dumnezeu

2009-12-14T20:13:00.008+02:00

„Imaginaţi-vă o lume lipsită de religie....

Fără atentate sinucigaşe, fără 11 septembrie, fără cruciade şi vânători de vrăjitoare, comploturi şi separatişti, fără războaie israeliano-palestiniene, masacre între sârbi şi musulmani sau persecuţii ale evreilor. Fără acei Tele-Evanghelişti cu costume strălucitoare şi coafuri bufante, care le spun oamenilor despre banii lor ca «Dumnezeu vrea să daţi, până la suferinţă». Fără talibani care să arunce în aer statui antice, fără execuţii publice ale celor care proferează blasfemii şi fără femei biciuite pentru crima de a-şi fi arătat faţa… O lume tolerantă şi raţională, care să ia în calcul şi posibilitatea că Dumnezeu nu există — sub nicio formă şi pentru nicio religie“ .

Ca în celebrele versuri ale lui John Lenon „Imagine there is no heaven”, celebrul teoretician evoluţionist Richard Dawkins, propune să ne imaginăm o lume fără Dumnezeu. Dar până să executăm acest joc al imaginaţiei vă invit la o incursiune în trecut. E bine cunoscut că atât nazismul cât şi marxismul erau ideologii ce se pretindeau ştiinţifice. De fapt Marx simţea că găsise o explicaţie ştiinţifică a comportamentului uman. El şi opera sa erau „ştiinţifici”; ceilalţi nu. Cât despre doctrina nazistă şi teoria rasei pe care o susţinea, având aceiaşi pretenţie (de ştiinţific), ar fi căpătat un statut academic şi ar fi pătruns în universităţile din toată lumea. Numai că victoria militară a asigurat impunerea ştiinţei marxiste, şi nu a celei naziste.

Ambele îşi susţineau acţiunile şi dreptul de a exista prin argumentaţie ştiinţifică. Ceea ce încerca Marx să convingă era faptul că societatea nu poate evita mersul obligatoriu spre comunism. Acest drum fiind condus, dincolo de aspectele socio-economice aflate la lucru, de imaginea implacabilului Destin. Dacă milenarismul creştin anunţa iminenţa regatului mesianic şi intrarea într-o fază post-istorică de desăvârşire, la fel şi marxismul predica mersul sigur către o societate desăvârşită, societatea comunistă, aflată nu departe în viitor. Cu singura diferenţă că în versiunea sa secularizată legile istoriei acţionează în locul Providenţei ( să nu uităm şi pretenţia lui Hitler de a realiza Al Treilea Reich ce avea să dureze o mie de ani!). Însă, după cele câteva decenii trecute, lumea a putut constata prea bine că legile marxiste ale istoriei numai ştiinţifice nu sunt scoţând în evidenţă structura imaginară a viitorului şi încărcătura milenaristă, asemănătoare cu structurile gândirii religioase.

O dată cu revoluţia ştiinţifică a secolului al XVIII-lea s-a petrecut o deplasare dinspre religie spre ştiinţă, fără ca aceasta să afecteze nevoia de absolut înscrisă în spiritul uman, Providenţa fiind înlocuită cu gândirea raţională. Tot ceea ce se cerea explicat sau justificat era necesar să fie făcut sub autoritate ştiinţifică excluzând orice mit sau superstiţii religioase. Cu alte cuvinte pentru a avea credibilitate trebuie să fii ştiinţific. Şi astfel, în ambalajul ştiinţei s-a născut şi a evoluat atât comunismul cât şi nazismul.

La fel ca şi cele două ideologii anterior amintite, evoluţionismul e mai mult o nouă formă de religie decât ştiinţă pură. Este o desacralizare a conţinuturilor dar o perpetuare a aceloraşi vechi structuri. Încearcă sa lupte împotriva vechii ordini (încercările din trecut nu au reuşit aşa cum se dorea) instaurând una nouă fără să aibă un scop pur de cercetare ştiinţifică. Putem vorbi, în contextul modernităţii, că evoluţionismul e mai mult o nouă religie hotărâtă să lupte împotriva celei vechi. Aşa se explică şi pasajul de prezentare al cărţii lui Dawkins citat la începutul acestui eseu, cât şi titlul. Ce exigenţe ştiinţifice îndeplinesc aceste pasaje anti-creştine şi cum ar folosi ele demersului propus? E foarte clar că evoluţionismul nu duce un demers logic pentru aflarea unui adevăr ştiinţific, ci doreşte cu orice preţ distrugerea şi înlocuirea vechii mentalităţi creştine. Iar asta numai ştiinţă nu este.

Autorul afirmă că are motiv să demonteze (sau să demonizeze) religia, tot răul din lume fiind provocat de aceasta şi de Dumnezeu. Aşa că, provoacă Dawkins, încercaţi să vă imaginaţi o lume fără divinitate, condusă de principiile toleranţei şi a raţiunii. Am încercat şi eu, să vedeţi ce a ieşit.

Începând cu secolul al XVIII-lea, puterea clerului intră în declin, locul acestuia fiind ocupat de un nou tip de mentor: intelectualul laic. Pentru prima dată în istoria umanităţii, cu o îndrăzneală nemaiîntâlnită, oamenii se ridicau pentru a afirma că puteau diagnostica şi vindeca problemele omenirii prin simpla putere a raţiunii. Noul tip de conducători morali; intelectualii, spre deosebire de sacerdoţi, nu erau slujitori şi interpreţi ai zeilor, ci substitute ale acestora. Astfel, putem spune, că odată cu acest secol şi cu naşterea marilor filozofi moderni ce vor anunţa moartea lui Dumnezeu, lumea iese de sub sfera de influenţă a gândirii religioase fiind dominată de raţiune şi argumentaţie ştiinţifică.

Ce s-a întâmplat în tot acest timp? Numai secolul XX dacă-l luăm în studiu, fără prea mult efort putem observa că, aşa cum de altfel s-a şi afirmat de către istorici, a fost cel mai sângeros secol din istoria omenirii. Atrocităţile au plecat de la regimuri strict laice: Leopold al II-lea al Belgiei în Congo, Hitler, Mussolini, Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot ca să enumerăm numai câteva. Crimele au avut loc, justificate fiind, de ideologii ştiinţifice, în numele unei raţiuni superioare şi pentru binele comun. Să mai amintim şi politicile eugeniste din România (şi nu numai) din perioada interbelică, cultivate de nume mari din mediul academic românesc. Nu vreau să intru în amănunte istorice, de altfel uşor de obţinut şi la îndemână, însă, ceea ce pot demonstra toate aceste istorii, este faptul că atunci când oamenii s-au închinat în faţa Raţiunii şi a argumentelor ştiinţifice, faţa criminală a umanităţii s-a făcut cel mai vizibil prezentă, şi s-a desfăşurat cu o agresivitate rar întâlnită în trecut. Într-o generaţie, susţinătorii acestor ideologii ştiinţifice au reuşit să ucidă mai mult decât a făcut-o biserica în mia de ani ce i-a stat la dispoziţie.

Pentru cercetătorii de astăzi, există o relaţie de cauzalitate între darwinism pe deoparte şi marxism şi nazism pe de cealaltă parte. Noţiunea de supravieţuire a celui mai adaptat promovată de Darwin a fost un element-cheie atât în conceptul marxist al luptei de clasă, cât şi în filozofiile rasiste care au conturat hitlerismul. Iar consecinţele politice şi sociale ale ideilor darwiniste nu s-au epuizat odată cu acestea.

Un alt considerent demn de remarcat este acela că multe din aşa zisele războaie sau conflicte ori crime religioase au de fapt motivaţii politice. Problema israeliano-palestiniană rămâne, în esenţă, un conflict naţional, etnic şi teritorial, abia recent alimentat cu sloganuri religioase. Atentatul de la 11 septembrie, deşi pare un conflict religios (teoria ciocnirii civilizaţiilor după Samuel Huntington) e de fapt un conflict cu miză politică, religia fiind folosită ca mijloc de coeziune şi motivare (bine cunoscut fiind discursul cu nuanţe religioase al lui Bush jr. în campania sa de mobilizare a opiniei publice pentru un război în Orientul Mijlociu Bush se autoproclama născut din nou, cu referire la naşterea la o nouă viaţă conform Scripturilor, adversarii erau întruchiparea răului). Lumea islamică, asemenea altor grupări, ameninţate de forţe exterioare apelează întotdeauna la ideologiile potrivite pentru a-şi justifica şi glorifica lupta de rezistenţă. Iar religia este o astfel de ideologie capabilă de a proteja şi conserva propriile culturi şi comunităţi, să luăm tot cazul lumii islamice, împotriva caracterului „corupt” şi imperialist al Occidentului.

Au existat şi alte ideologii folosite ca mijloc de mobilizare, cum ar fi naţionalismul, marxismul, însă, religia oferă cea mai puternică motivaţie, apelând la cea mai înaltă instanţă pentru a apăra cauza. Dar, în asemenea cazuri, religia încetează să mai fie o sursă primară de ciocniri şi confruntări, şi mai degrabă un slogan menit să mobilizeze şi să conducă o luptă creată de resentimente sau interese politice ori economice. În viaţa de zi cu zi cerşetori ce proferează sloganuri religioase cu scopul de a obţine beneficii materiale, politicieni manipulând un discurs religios pentru a câştiga adeziunea alegătorilor, toate fac imaginea unui joc în care miza este alta decât religioasă deşi aşa pare. La fel, în istoria îndepărtată, crime şi războaie au fost puse în seama sentimentului religios. Dar, religia, nu a fost decât elementul legitimator, motivaţiile au fost politice. Iar dacă nu ar fi fost religia, elementul cu care să justifice aceste acţiuni, cu siguranţă s-ar fi găsit alt mobil iar abominalele fapte oricum ar fi fost înfăptuite. Pentru-că, nu-i aşa? Nimic nu-l împiedică pe om să-şi atingă scopul.

Nu vreau să neg războaiele religioase ori crimele executate în numele religiei, sunt realităţi ce nu pot fi trecute cu vederea. S-a vărsat mult sânge în numele „dreptei credinţe”, dar eliminarea acesteia nu ar face lumea mai bună cum de altfel demonstrează istoria. Aşa că, dacă ar fi să-mi imaginez o lume fără Dumnezeu aceasta nu ar fi deloc mai bună decât cea pe care o cunosc acum. Dacă ar lipsi sentimentul religios manipulat în scopuri diverse, îndeosebi politice, cu siguranţă lumea ar găsi altceva de care să se folosească pentru îndeplinirea scopurilor ei. Şi atunci cine ar mai fi de vină?

Ştiinţa şi raţiunea nu au fost niciodată garanţie unei moralităţi înalte sau a unei bune convieţuiri între oameni. Fericirea şi umanul nu pot fi garantate de avântul ştiinţific sau de raţiunea umană. Ci din contră, de câte ori a rămas pe cont propriu a creat numai greutăţi.

Religia la CEDO

2009-11-15T12:59:00.001+02:00

Despre afişarea simbolurilor religioase în şcolile din Europa s-a tot discutat, în ultima vreme: în Italia, în Franţa, în Germania şi în Austria au apărut fel de fel de cazuri care au pus la încercare sistemul laic de educaţie. Săptămîna trecută a fost pentru prima dată cînd Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost chemată să se pronunţe în această privinţă. Curtea a hotărît că afişarea crucifixurilor în sălile de clasă contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Afişarea simbolurilor confesionale ar încălca, pe de o parte, dreptul părinţilor de a-şi educa copiii după propriile convingeri şi, pe de altă parte, dreptul copiilor de a crede sau nu. Printre jurişti, această perspectivă e deja cunoscută, chiar controversată. Articolul 9 al Convenţiei, care se referă la libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie, ar avea în vedere inclusiv „libertatea negativă de credinţă“, spun unii: adică dreptul de a nu se confrunta cu mesaje religioase nedorite. Alţii susţin, dimpotrivă, că articolul 9 se referă exclusiv la credincioşi, mai precis la libertatea lor de opţiune. Cei şapte judecători ai Curţii de la Strasbourg au validat, în unanimitate, prima interpretare. Prima consecinţă: Italia trebuie să plătească 5000 de euro unei femei care a reclamat că în şcoala în care învăţa fiul ei atîrnă crucifixuri. A doua consecinţă: unele state europene (printre care Germania sau Grecia) vor trebui să iniţieze dezbateri serioase şi chiar revizuiri constituţionale, de vreme ce legile lor fundamentale pomenesc de „religie de stat“.

Pe urma paşilor tăi

2009-10-22T10:54:00.001+03:00

Pasiuni şi aspiraţii româneşti

2009-09-29T12:24:00.003+03:00

Cetăţenii ţărilor occidentale sunt real îngrijoraţi de nivelul poluării, pe noi românii, ne îngrijorează numai taxa de poluare aplicată maşinilor de import.

Aceiaşi cetăţeni europeni sunt preocupaţi de războiul din Orientul Mijlociu, organizând mitinguri antiwar, pe noi românii, ne interesează numai preţul petrolului venit din Orientul Mijlociu şi ştim repede a organiza o grevă când pâinea şi circul nu mai sunt din abundenţă.

În rest, de ce ne-ar mai păsa?

Despre erudiţi şi exegeza lor

2009-08-10T18:00:00.003+03:00

Andrei PLEŞU | Dilema Veche
Inadecvări

Fără erudiţie nu se poate. Adică se poate, dar cu mari riscuri. Erudiţia produce însă, uneori, şi grave accese de inadecvare. Mă izbesc mereu de acest derapaj potenţial al ştiinţei de carte, de cîte ori fac băi – inevitabile, dar tot mai dificile – de bibliografie. Savanţii, răpiţi de un soi de furor al detaliului marginal şi al competenţei ne-orientate, se trezesc, din cînd în cînd, în postura ridicolă a zăbăucului solemn: sînt nuca din perete, bîta din baltă, musca din lapte. Nimic nu e mai rău decît gafa, în afară de gafa doctă.

Vrei, de pildă, să cercetezi o parabolă hristică. Să zicem „Casa zidită pe stîncă“. O serie de comentatori hiper-specializaţi alunecă în fastidioase dezbateri colaterale, la capătul cărora textul în discuţie arată ca o rudă săracă: e lăsat de izbelişte într-o avalanşă de savantlîc. E oare casa zidită pe stîncă vecină cu cea zidită pe nisip, sau e vorba de două case aflate în locuri diferite? – se întreabă unul. Şi apropo, cum se face o temelie corectă? – se aferează altul. Ia să vedem ce zice Vitruviu. Ce diferenţe vor fi existat între tehnica fundaţiei la romani şi cea a israeliţilor? Dacă treci la „Parabola semănătorului“, gluma se îngroaşă: cum poate un semănător normal să arunce boabele lîngă drum, sau pe piatră, sau între spini? Nu se poate, aici se ascunde o fină enigmă istoriografică. E de văzut cum arăta agricultura palestiniană în secolul I. Se pare că, pe vremea aceea, aratul se făcea după semănat, şi nu invers, ca astăzi. Aşa că n-aveai cum să ştii ce e dedesubtul solului însămînţat. Urmează sute de pagini despre procedurile agrare ale ambianţei protocreştine, fără ca înţelegerea textului, în substanţa lui reală, să progreseze în vreun fel. Tot astfel, „lumina sub obroc“ stîrneşte ample excursuri privind istoria opaiţului. Ce formă avea? Cu ce combustibil ardea? Pe ce anume era aşezat? Sub obroc? Să facem o analiză a obrocului. Sub pat? Chiar! Cum erau paturile pe vremea cu pricina? Ajungem la pilda celor zece fecioare. Facem imediat o teorie a feştilei. Era de tip opaiţ, sau de tip făclie? Şi, de fapt, ce e cu fecioarele din poveste? Ce erau ele? Domnişoare de onoare? Aşteptau să-l însoţească pe mire la mireasă, sau mai degrabă trebuiau să-l primească pe mire după vizita la socri? Iisus s-ar simţi răstignit a doua oară, dacă ar vedea cum fructifică universitarii învăţătura Sa, ce nelinişti, ce întrebări, ce probleme identifică sobra sectă a învăţaţilor în cuvintele Sale.

Ce se întîmplă, de fapt, în asemenea cazuri? Mai întîi, textul e citit cu o altă intenţie decît aceea cu care a fost scris. Apoi, curiozitatea e lăsată să se desfăşoare ca o virtute în sine, ca o lăcomie difuză, nefocalizată, risipindu-se, fără discernămînt, în toate direcţiile. Cercetătorul îşi pune toate întrebările imaginabile, cu excepţia celor la care vrea să răspundă textul. De fapt, erudiţia se exprimă, în asemenea cazuri, ca indiferenţă faţă de text. Şi ca voluptate solitară, ca inflaţie vanitoasă a propriei autorităţi.
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/inadecvari

Recomandare film

2009-08-04T18:15:00.006+03:00

Filmul acesta îl recomand celor care au chef să gândească şi nu doar să se distreze în faţa unei comedii. Deşi pelicula se încadrează, aşa cum spuneam, în categoria comedii, regizorul, cu oarecare ironie, face o critică creştinismului de tip protestant şi de ce nu şi a adventismului.
Acţiunea se petrece într-o şcoală creştină ce doreşte să conserve comportamentul puritan. Însă, nimeni nu este scutit de probleme, astfel, toate necazurile studenţilor au loc la umbra unui Isus uriaş de carton aflat la intrarea şcolii şi care în cele din urmă este dărâmat de o studentă. Lucru care vrea să exprime irelevanţa şi inutilitatea religiei şi a lui Isus aşa cum e predicat de la amvoane. Subliniez: Acel Isus predicat de noi de la amvon.
Filmul mai pune în contrast două categorii de oameni, cei credincioşi şi cei păcătoşi, dar care după modelul pildei vameşului şi a fariseului se dovedesc a fi tocmai invers. Cei de la care aşteptai ajutor se dovedesc la fel de slabi şi supuşi aceloraşi slăbiciuni. Meritul tuturor personajelor este acela de a-şi recunoaşte în cele din urmă problemele personale şi faptul că nu sunt ceea ce pretindeau.
Cu câteva mici excepţii, filmul reuşeşte să redea o realitate mult ignorată de unii şi neobservată de alţii. Dacă vă hotărâţi să-l urmăriţi şi vă formaţi o opinie, vă aştept cu comentarii.

Foto

2009-07-20T18:23:00.001+03:00

Cetatea Repedea

2009-07-10T16:51:00.002+03:00

Sfat pentru vacanţă

2009-06-18T11:28:00.002+03:00

Dacă nu v-a speriat criza şi aţi rămas hotărâţi să plecaţi în vacanţă dincolo de graniţele tării, din experienţa anilor trecuţi, am să vă împărtăşesc un singur sfat. Există o serie de ţări, mai cu seamă cele din Balcani, centrul şi estul Europei, care practică un obicei comercial destul de păgubos pentru buzunarul turistului.
Spre exemplu: mi s-a întâmplat în Grecia , într-un restaurant din portul Pireus să comand o salată grecească care în meniu avea afişat preţul de 3, 60 euro. Când mi-a venit nota de plată am constatat că am de plătit mai bine de 8 euro. Luat la întrebări, chelnerul, care nu prea vroia să priceapă nici-o limbă străină, ne-a dat de înţeles că acela e preţul vechi şi că nu au avut timp să-l schimbe cu cel nou.
Ceva asemănător am păţit şi în Praga, fraţii noştri din Internaţionala Comunistă, afişează preţuri la derută nu doar în restaurante ci şi în micile chioşcuri cu chilipiruri. Dacă oferi o bancnotă mare, restul îţi va fi dat după alte socoteli. Luaţi la întrebări vor răspunde că nu au reuşit să actualizeze preţurile.
Aşa că, atunci când doriţi să cumpăraţi ceva de la ei întrebaţi în prealabil preţul, iar dacă uitaţi şi o păţiţi, certaţivă cu ei. Eu nu am făcut-o.

Praga
Pentru trei poze cumpărate, vănzătorul promitea un sărut gratis.

Aici s-ar putea să se ţină de cuvânt.

Portul Pireus - Atena
Un marinar supărat pe diferenţa de preţ din nota de plată faţă de cea din meniu.
(sau dezamagit în dragoste, nu ştiu :)

Praga
Pe mulţi nu-i interesează diferenţele astea de preţ. Pe mine da :)

La pas prin Maramureş

2009-06-18T11:25:00.002+03:00

Confesiunile unui organist

2009-05-01T22:45:00.001+03:00

De ce ne plac Mihai Gâdea şi Adrian Mutu

2009-03-31T11:56:00.002+03:00

Rating. E un termen pe care l-am învăţat de la televizor. Desemnează lupta multelor televiziuni pentru audienţă. Şi ce se face pentru ea? Nu e domeniul meu, dar, nu e nici greu de ghicit. E o realitate bine cunoscută aceea că, micul ecran luptă pentru atenţia fiecăruia dintre noi oferind ceea ce se caută. Iar ceea ce se caută nu e întotdeauna ceea ce e necesar, util, sau moral. Şi astfel se face că în lumina reflectoarelor şi în faţa camerelor de luat vederi dănţuie tot felul de saltimbanci. E drept, mulţi dintre ei (sau puţini!!!, nu ştiu) au valoare artistică, sunt buni în ceea ce fac şi pot da lecţii. Dar valoarea lor este supradimensionată şi extinsă în domenii în care nu sunt cei mai pricepuţi, şi din nişte simpli actori sau cântăreţi ajung să ne fie modelele în toate aspectele vieţii. Aşa se face că o cucoană, e drept, bună prezentatoare de televiziune şi cu mult fler, însă divorţată şi trăind acum o altă aventură mai scabroasă decât toate câte a avut, ne vorbeşte despre familie. La fel, vedetele porno, oferă secretele succesului în cuplu, iar marii sportivi şi oamenii politici ai căror copii sunt urmăriţi penal pentru trafic de droguri sau mai ştiu eu câte altele, ne vorbesc despre cum să ai o familie fericită.

Dar pentru rating nu se luptă doar televiziunile. Ce ne dorim cel mai mult atunci când avem o oră de rugăciune, o evanghelizare sau un obişnuit serviciu divin? Dar atunci când organizăm un festival, un congres al tinerilor sau unul studenţesc? Răspuns: RATING.

Dar îmi veţi spune probabil, că nu e nimic rău în asta, că de fapt acesta este scopul, să fim auziţi de cât mai mulţi oameni, de orice seminţie, limbă şi norod, până la marginile pământului. Adevărat, însă ceea ce reproşez, ca şi în cazul televiziunilor, nu este goana după rating, ci actorii de pe scenă.

Aşa se face că pentru a mai înviora prezenţa la adunările de rugăciune şi pentru a hrăni spiritual sufletele înfometate, căutăm pentru amvoanele bisericilor noastre oameni ai lui Dumnezeu cu multă prezenţă scenică. Ne plictisim dacă predica nu seamănă cu vreunul din showurile de succes televizate ori dacă vorbitorul nu se ridică la înălţimea vreunuia din prezentatori. Şi cine să reuşească acest deziderat? Cu siguranţă nu simplii predicatori ai neprihănirii, sunt prea demodaţi. Am ajuns să iubim omul lui Dumnezeu doar dacă aduce cu vreun star de muzică pop, îl privim cu plăcere predicând de la amvon atunci când seamănă cu vreun sportiv urcat pe prima treaptă a podiumului, ascultăm fascinaţi ceea ce spune atunci când stăpâneşte arta demagogică a politicianului şi retorica versatului actor. Apreciem oamenii după numărul apariţiilor la televizor după gradul de popularitate şi succesul câştigat pe plan profesional şi material. Suntem captivaţi de discursul teologic dacă vorbitorul se mişcă bine, vorbeşte bine şi spune lucruri „interesante”, dar mai ales dacă este cineva, dacă numele lui apare pe coperta vreunei cărţi, în ziare sau la televizor. Iar dacă nu îndeplineşte niciuna din condiţii este plictisitor. Vedetismul a ajuns să definească un evanghelist de succes. Îi cunoaştem şi îi apreciem pe cei ai căror predici pe internet şi emisiuni televizate au făcut înconjurul lumii.

Nu vreau să spun că tot ceea ce este la televizor sau pe internet e rău sau fără valoare. Departe de mine gândul acesta. Sunt vorbitori şi gânditori valoroşi de pe urmă cărora reuşesc să mă îmbogăţesc doar prin intermediul mijloacelor media. Mutaţia nefirească care a avut loc este că principalul criteriu de apreciere este popularitate celui în cauza, cât de cunoscut şi celebru a devenit. Am ajuns să confundăm valoarea unei vieţi neprihănite cu valoarea dată de scenă.

Deunăzi, am căutat surse extra-biblice care să ateste istoricitatea lui Isus Hristos. Am vrut să văd dacă în afară de evanghelişti a mai avut cineva interes să scrie despre persoana Sa. Era, trebuie să recunoaştem, chiar dacă nu am accepta statutul de Fiu al lui Dumnezeu, un personaj fascinant care ar fi meritat puţină atenţie chiar dacă numai din curiozitate sau spirit polemic sau de ce nu pentru audienţă. Însă elita intelectuală a timpului Său nu a fost deloc interesată de un aşa personaj. În afara celor câteva amintiri tangenţiale din corespondenţa şi scrierile unor istorici şi guvernatori romani care, repet, nu au intenţionat să scrie despre Hristos, ci referirile lor sunt pur accidentale, mai avem pasajul din Antichităţi iudaice al lui Iosefus Flavius. Exceptând faptul că acest paragraf, în care aminteşte despre un om „dacă aievea i se poate spune om” cu numele Isus, se presupune a fi o interpolare creştină târzie, şi admiţând că pasajul este autentic, mai rămâne un reproş. Cum se face că Iosefus Flavius consumă în volumul doi din Antichităţi, unde se găseşte şi referinţa la Isus, zeci de pagini, în care descrie cu lux de amănunte viaţa unor împăraţi romani obscuri, împăraţi cu domnii scurte despre care istoria nici nu se oboseşte prea mult azi. Iar despre Isus Hristos, un personaj aşa „interesant” cum măcar ar fi putut fi perceput, în doar opt rânduri epuizează subiectul? De ce nici un intelectual al timpului Său nu a fost interesat de existenţa Sa? Cum s-a putut ca „fenomenul” să fie complet trecut cu vederea de filosofii greci, ori de istoricii romani? De ce nici un poet de la curte n-a scris nici-o poezie despre El? Nici măcar Irod nu L-a întâlnit până în ziua judecăţii când i-a fost trimis de Pilat, deşi ar fi putut dispune oricând sa-i fie adus pentru un spectacol de minuni, sau din simplă curiozitate măcar. De ce elita vremii L-a ignorat? Răspunsul există şi a fost anticipat. Pentru că „n-avea nici frumuseţe, nici strălucire care să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.” Isus Hristos nu avea profilul liderului militar capabil sa răstoarne ordinea socială. Nici alura intelectualilor cu diplome şi grade academice. Predicile Sale nu aveau sonoritatea discursurilor oratorice din senatul roman şi nu semăna cu niciuna din vedetele timpului Său. Pe scurt; era neinteresant şi nepopular.

Pentru că „Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii…ba încă lucrurile care nu sunt”. Oameni prin care Dumnezeu lucrează şi prin intermediul cărora schimbă destinele altora, trăiesc şi mor ca nişte anonimi, fără ca noi să cunoaştem cât le datorăm. Vom continua mai departe să alergăm după ce străluceşte şi face zgomot şi la fel vom continua să ignorăm pe cei ce în tăcere şi umilinţă au învăţat de la Hristos lecţii nepopulare, lecţii ce ar fi trebuit să le învăţăm şi noi… de la ei.

Capela Vânătorului de Balene

2009-02-26T19:34:00.001+02:00

În romanul Moby Dick, Herman Melville povesteşte prima sa vizită în capela Vânătorului de balene din portul oraşului New Bedford. Un port maritim unde acostau şi de unde plecau mereu baleniere către Oceanul Pacific şi cel Indian. Ne aflăm prin anii 1800, cei mai mulţi oameni au bunul obicei ca în fiecare duminică să meargă la biserică. Nu fac excepţie nici aceşti pescari cu chipuri de oţel, arşi de soare şi posomorâţi.

Dar de ce v-am adus până aici? Să vedem cu arată o capelă unde vin să se închine oameni care trăiesc doar din vânătoarea de balene. Să intrăm.

Grupul de credincioşi e format din mateloţi, văduve şi neveste ale acestora. Toţi stau şi aşteaptă într-o tăcere grea, din când în când spartă de urletul mării, începerea slujbei. Pe peretele din spatele amvonului stau neclintite nişte plăci de marmură, monumente tăcute, care comemorează amintirea celor care nu s-au mai întors de pe mare.

Capelanul, e un individ vârstnic dar chipeş, „părintele Mapple”, cum îi spun vânătorii, se bucură de o mare popularitate şi respect din partea enoriaşilor. El însuşi fost harponist şi marinar, acum slujea altarul iar unele din trăsăturile caracteristice ţinutei sale preoţeşti îşi aveau originea în viaţa pe care a dus-o în largul oceanelor.

Amvonul, ca mai toate amvoanele de modă veche era unul foarte înalt, încât, pentru a ajunge la el era nevoie de o scară lungă, care-ar fi micşorat simţitor de mult spaţiul şi aşa restrâns al capelei. De aceea părintele Mapple a renunţat la scara obişnuită şi a înlocuit-o cu una laterală asemenea celei folosite de marinari atunci când urcă dintr-o barcă la bordul unei nave. Scăriţa era mobilă iar treptele erau fixate cu nişte noduri asemenea scăriţelor de pe ambarcaţiuni. Totul era făcut cu bun gust şi cu mult simţ estetic.

Dar plăcile de marmură şi scăriţa nu erau singurele elemente ce aminteau de călătoriile pe mare şi felul de trai al locuitorilor acelui oraş. Peretele frontal era împodobit cu o pictură ce înfăţişa o corabie înfruntând furtuna. Întreaga capelă semăna cu o ambarcaţiune, iar amvonul prova ei.

Înainte de a începe slujba, capelanul le ceru enoriaşilor împrăştiaţi prin toată sala să se strângă mai aproape, folosind un limbaj cunoscut de nu prea educaţii marinari.

- Cei de pe pasarela de la tribord să treacă la babord, iar cei de la babord să treacă la tribord. Strângeţi-vă cu toţii la mijlocul navei.

După ce zgomotul de cizme grele, marinăreşti, acompaniat de unul mai uşor al pantofilor purtaţi de femei încetă, începu predica.

- Iubiţi camarazi de bord, luaţi aminte la ultimul verset al primului capitol din cartea profetului Iona: „Atunci Dumnezeu dădu poruncă unui peşte mare să înghită pe Iona…”

Continuarea predicii merită citită. Ce m-a frapat la aceste descrieri a fost faptul că mica bisericuţă făcea parte din viaţa oamenilor care o frecventau. Capela vorbea despre problemele şi preocupările închinătorilor iar aceştia se regăseau în ea. Simţeau că Dumnezeu vorbeşte pe limba lor. Ba mai mult, se simţeau de parcă Dumnezeu Însuşi fusese cândva vânător de balene. Iar acum cunoscându-le dificultăţile şi problemele le vorbea ca de la egal la egal, ca Unul care ştia prin ce trec aceşti oameni.
Încalţă Dumnezeu cizmele marinarului, salopetele muncitorului? Se apropie atât de mult de pământ şi vorbeşte El limba vulgară a oamenilor cei mai simpli?

Dumnezeu a zis: „Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor”. Dumnezeul infinit s-a coborât să locuiască în locaşuri finite, făcute de mâini omeneşti. S-a arătat lui Moise întrupându-Se într-un tufiş în flăcări, mic şi neînsemnat, atât de neînsemnat că Moise ar fi trecut nepăsător pe lângă el dacă nu ar fi observat acea ciudăţenie a unui foc care nu se mai consumă. Şi toate acestea pentru-ca fugarul păstor să poată sa-L întâlnească pe cel Atotputernic, pe El Şadai.

Prin stâlpul de nor ziua şi stâlpul de foc noaptea, Dumnezeu comunica cu Israel descoperindu-le voinţa Sa şi acordându-le harul Său. Slava lui Dumnezeu a fost acoperită şi maiestatea Sa învăluită, pentru ca vederea slabă a oamenilor mărginiţi s-o poată privi.

Şi cum toate acestea nu au fost de ajuns, Dumnezeu Însuşi a luat forma unui om şi s-a făcut „asemenea nouă”. Nu avea frumuseţe, nimic care să atragă privirile, măreţia şi maiestatea Sa erau ascunse, ca El să se poată apropia de oamenii întristaţi şi risipiţi.

Apoi a luat cuvântul, vorbindu-ne despre Cel care a iubit lumea. L-a descris pe Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor, folosind imagini de pe pământ, chiar dacă sărace în expresivitate şi imperfecte. A povestit pilda semănătorului, unor oameni a căror viaţă depindea de rodul câmpului, le-a vorbit despre oaia rătăcită şi păstorul milos acelora care trăiau de pe urma păstoritului. Întotdeauna Împărăţia cerurilor se asemăna cu „un om care seamănă o sămânţă bună în ţarina lui”, cu un „grăunte de muştar” sau cu „aluatul unei femei” pus pentru a face pâine, acea pâine atât de dorită şi de necesară vieţii. Comoara ascunsă sau negustorul care caută mărgăritare frumoase, năvodul de prins peşti sau gospodarul care scoate din visteria lui lucruri vechi şi lucruri noi, toate erau imagini desprinse din viaţa cotidiană atât de reală şi de vie, şi toate acestea au fost alese ca să descrie lumii realităţile cereşti. Dumnezeu s-a făcut om şi a vorbit asemenea oamenilor despre lucruri omeneşti.

În religiile păgâne, oamenii, pentru a se închina zeilor lor, trebuiau să părăsească profanul şi să intre în spaţiul sacru. Acolo era o altă lume, o religie a misterului capabilă de a fi înţeleasă şi practicată doar de cei iniţiaţi. Ritualuri şi incantaţii înţelese doar de preoţi şi zei, erau cele care făceau posibil ca transcendentul să devină imanent.

De cele mai multe ori bisericile noastre tind să semene mai mult cu un sanctuar păgân, cu tranşanta diferenţă dintre sacru şi profan. De câte ori intrând într-o catedrală din secolul XVI-XVII nu ai simţit că aerul respirat înăuntru e diferit de cel de afară. Muzica orgii cu tuburi, mirosul de fum de lumânări, răceala emanată de pietrele clădirii şi atmosfera apăsătoare ce o impune asupra spiritului, clădirea înaltă cu ferestre ogive te face să te simţi într-o altă lume, o lume care nu-ţi aparţine.

Iar bisericile noastre, cele de acasă, au pretenţia a de a se fi debarasat de această atitudine străină de viaţa şi interesele oamenilor de rând. Construite după o arhitectură modernă şi dotate cu echipament tehnic modern, consideră că au făcut pasul istoric şi că sunt mai aproape de realitate, de realitatea pe care o trăim. Dar oare aşa să fie? Ia spuneţi-mi de câte ori nu a-ţi simţit că predica rostită de la amvon nu vă spune nimic. Că e rostită pentru un alt timp şi pentru alţi oameni. Cineva spunea: „Oricât de mult îmi apreciez pastorul şi îmi plac predicile lui, se întâmplă adesea să nu vorbească despre lumea mea”.[1]

Membrii bisericilor de azi nu vin la biserică pentru câteva istorioare antice sau pentru ceva cunoştinţe de limba greacă. Oamenii nu vin la serviciile divine pentru a afla ce s-a întâmplat cu iebusiţii, nici nu sunt interesaţi de problemele de ordin teologic. Ci ei vin pentru a afla răspunsuri din Cuvânt la problemele cotidiene cu care se confruntă.

Iată cum redă Spurgeon nebunia predicilor irelevante:

De pildă, marile probleme cu privire la sublapsarianism şi supra lapsarianism, dezbaterile aprinse privitoare la filiaţia eternă, disputa înfocată legată de dubla purcedere şi de schemele pre şi postmileniste, oricât de importante le-ar considera unii, sunt practic de prea puţin interes pentru văduva evlavioasă cu şapte copii pe care trebuie să-i întreţină din croitorie, care doreşte să audă mai curând despre iubirea şi bunătatea Dumnezeului care poartă de grijă, decât despre aceste taine adânci. Cunosc un predicator care este foarte priceput în ceea ce priveşte cele zece coarne ale Fiarei, cele patru feţe ale heruvimilor, însemnătatea mistică a pieilor de bursuc, pridvoarele Templului lui Solomon şi puterea tipică a drugilor pe care era purtat chivotul, dar de păcatele oamenilor de afaceri, de ispitele vremurilor şi de nevoile epocii, abia dacă spunea ceva vreodată.[2]

Cea mai mare problemă, a rămânerii noastre în urmă, e faptul că predicile nu ies în întâmpinarea unei nevoi, nu stabilesc conexiuni cu interesele reale ale bisericii. Această lipsă de utilitate este de fapt ceea ce face ca o predică să devină mediocră, iar biserica irelevantă. Predicile nu trebuie să rămână într-un cadru antic. Ci ele trebuie să aducă principiile biblice într-un cadru contemporan, cadru în care trăiesc membrii lor. Trebuie să căutăm ca mesajul să fie relevant pentru cadrul istoric unic de astăzi. Sunt necesare predici care să întâlnească nevoile oamenilor şi care să răspundă nevoilor lor, care să le confirme credinţa şi care să le interpreteze experienţa într-o cooperare înţeleaptă şi plină de înţelegere.

Iată de ce marinarii mergeau la Capela Vânătorului de Balene. Amvonul semăna cu prova unei corăbii, iar capela cu corabia întreagă. Acolo se ghidau după o busolă exactă, hărţile erau complete şi pe înţelesul lor. Iar Căpitanul…, da, Căpitanul fusese şi El cândva harponist şi vânător de balene, căci le cunoştea graiul şi vorbea pe limba lor.

[1] Haddon W. Robinson, Mastering Contemporary Preaching (Portland, OR.: Christianity Today – Multnomah Press, 1989), 19.

[2] Spurgeon, Lectures to My Students, 78.

Anul Darwin

2009-02-19T14:28:00.000+02:00

Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la naşterea lui Charles Darwin şi totodată 150 de ani de la publicarea lucrării „Originea Speciilor”. Drept urmare, Adunarea generală a International Union of Biological Sciences a hotărât ca anul 2009 să fie sărbătorit ca „Anul Darwin”.

Peste 11.000 de congregaţii protestante din SUA şi aproximativ 500 de rabini au semnat o scrisoare deschisă prin care vor să pună capăt războiului dintre Scriptură şi ştiinţă, declarând Teoria Evoluţionistă (nu teoria evoluţiei de tip marxist, ci una teistă în care se consideră că Dumnezeu a creat lumea prin intermediul evoluţiei de-alungul milioanelor de ani) un important adevăr ştiinţific care nu este în dezacord cu adevărul Bibliei.

În septembrie 2008, Biserica Marii Britanii a lansat un articol în care mărturiseşte că cea de-a 200-a aniversare a zilei de naştere a lui Darwin este un moment potrivit pentru a-i cere scuze omului de ştiinţă: „La 200 de ani de la naşterea ta, Biserica Anglicană îţi datorează scuze pentru că te-a înţeles greşit şi, printr-o primă reacţie greşită, i-a încurajat şi pe alţii să nu te înţeleagă.” Pentru a-l celebra pe marele naturalist, Marea Britanie va emite la anul o monedă comemorativă de două lire ce îl înfăţişează pe Darwin faţă în faţă cu o maimuţă, înconjuraţi de inscripţia 1809 DARWIN 2009.

Recent Papa Benedict al XVI-lea a afirmat în faţa unei adunări ştiinţifice, în care se afla şi marele cosmolog Stephen Hawking, că ştiinţa empirică nu se contrazice cu credinţa în Dumnezeu, citând din foşti eretici ai Bisericii Catolice, şi totodată acceptând teoria evoluţionistă ca parte a unui plan divin

Printr-o rezoluţie din anul 2007, Consiliul Europei le solicită statelor membre ca teoria evoluţiei “să aibă o poziţie centrală în programele didactice, şi îndeosebi în cele ştiinţifice – atât timp cât, ca orice altă teorie, va rezista în faţa examinării ştiinţifice exhaustive.”
România pare a fi singura ţară din Europa care nu numai că nu agreează acest eveniment dar care a şi scos din programa şcolară studiul acestei teorii.

Mai rău decât rău

2009-02-19T13:57:00.001+02:00

A nu crede e un rău. Dar tendinţa de a crede tot fără a verifica şi fără a fi convins este şi mai rea; ea provine din prostie şi lipsă de consideraţie pentru adevăr. E preferabil să avem o naţiune plină de atei şi câţiva oameni adânc înrădăcinaţi în adevăr decât una plină de ignoranţi care nu s-ar îndoi niciodată de ceea ce-au primit. Dorinţa de cunoaştere naşte caractere nobile, dacă nu se abuzează de ea, în schimb ignoranţa naşte vicii.

Miros de tămâie şi de... bere

2009-02-13T22:15:00.004+02:00

Vrând parcă, să compenseze lungii ani de idolatrie, pentru care stau mărturie şi astăzi o mulţime de ruine, Grecia s-a pus pe construit biserici. Şi nu de-acum, şi nu puţine. Nu există regiune, oricât de izolată şi îndepărtată ar fi ea, care să nu aibă biserică. Alături de miile de biserici mici şi mari, mai sunt şi cele peste 200 de mănăstiri, dintre care cele mai importante se află pe stâncile Meteorelor, în Thesalia şi la Sfântul Munte. Într-un târguşor ori pe malul stâncos al mării, pe un munte greu accesibil sau într-un pustiu arzător, în zone aglomerate unde prezenţa lor ar fi justificată, dar şi în locuri unde doar pescăruşii şi călătorul aventurier îşi găseşte drum, vizitatorul curios le va întâlni, recunoscându-le ca un simbol al unei Grecii care se căieşte de trecut şi care doreşte să fie recunoscută ca patroană a creştinismului răsăritean.

Spre deosebire de marile catedrale ale occidentului în care nu se mai ţin slujbe, iar dacă se-ntâmplă cei mai mulţi participanţi sunt cei cu aparat de fotografiat la gât şi cu pungi de firmă în mână, în bisericile Greciei încă se mai simte mirosul de tămâie şi fumul lumânărilor. Pretutindeni, pe drum, pe vapor ori prin mijloacele de transport în comun, preoţi cu sutane negre nu cedează nici-o palmă de loc în faţa soarelui arzător dorind să exprime prin încăpăţânarea lor că sunt şi vor rămâne creştini. Ei şi toată ţara lor.

Meteora - Mănăstire

Portul Insulei Aegina - Una din multele bisericuţe

Atena - Sf. George, Mt. Lycabettus

În vârful unui munte din inima Atenei, muntele Lycabettus, se află o mică bisericuţă, cu specific arhitectural grecesc, biserica Sf. George. În altar preotul ţine slujba, credincioşii sărută icoanele şi fac mătănii. Prezenţa atâtor oameni pioşi te împinge să renunţi la atitudinea semeaţă cu care ai intrat şi să li te alături sau cel puţin să respecţi ceea ce se întâmplă acolo. După ultima cruce făcută, şi ultimul cuvânt al preotului ieşi pe uşa bisericii. Te întâmpină lumina plăcută a soarelui şi căldura lui. Pe treptele din faţă un bătrân vinde icoane, căci ce altceva mai poţi vinde într-un loc sfânt. Ce altceva mai poţi vinde?!! Să aruncăm o privire.

O tarabă în faţa bisericii Sf. George

Este adevărat că nu e decât o ramă de tablou. Şi cum orice ramă se vinde cu un model, nu ai de ales. Dar bătrânul comerciant cu tablourile sale şi cu cele câteva cutii de Cola puse la rece într-un butoi cu gheaţă, are concurenţă. Zece trepte mai jos, în spatele micii biserici, s-a înjghebat un restaurant care este capabil să primească pe scaune mult mai mulţi enoriaşi decât ar reuşi s-o facă lăcaşul de cult, în picioare. Căci vorba aia; după atâta închinăciune, o bere rece nu strică.

Restaurantul din spatele bisericii Sf. George

Ce am văzut cu ochiul meu de sticlă

2009-01-29T17:09:00.001+02:00

Îmi plac fotografiile nocturne. Deşi necesită un echipament foto ceva mai deosebit şi un pic mai multă atenţie, ele pot oferi multe satisfacţii.
Am realizat, de-a lungul timpului un număr semnificativ de astfel de cadre. Una din aceste fotografii, prima din cele patru afişate mai jos, m-a surprins cu un lucru.
După realizarea ei, am vizualizat-o pe LCD-ul aparatului foto să mă conving de rezultat. Am fost dezamăgit când am observat pe cerul din fotografie nişte pete albe de dimensiuni deloc neglijabile. Am aruncat atunci vina pe lumina incidentală şi am repetat fotografierea. Rezultatul a fost acelaşi, lucru imposibil în cazul în care ar fi fost vorba de lumina ajunsă accidental pe lentila obiectivului. Am mărit fotografia pe aparatul foto şi am observat că nu era nici un accident. Petele strălucitoare erau nişte stele. Care este elementul surpriză? Cu ochiul liber nu puteam să le văd. Acum că ştiam de existenţa lor pe cer, din fotografia facută, am încercat, ba chiar am insistat să le descopăr prezenţa privind liber, printre luminile artificiale. Însă nici un rezultat. Din teorie ştiam că dintr-un oraş puternic luminat artificial, nu poţi vedea stelele de pe cer. Dar o stea aşa mare cum este cea de la nivelul Turnului Eiffel, nu mi-am imaginat că ar putea sta ascunsă de ochii unui observator uman. Steaua era prea mare ca să nu poată fi văzută. Şi totuşi ea nu putea fi văzută.
Şi azi, de fiecare dată când privesc această fotografie, îmi vine greu să cred că nu am putut să văd acea stea, mai ales după ce îmi aduc aminte de strădaniile mele (pt. mărire daţi clik pe foto).

Turnul Eiffel

Acelaşi turn

Place de la Concorde, Paris

Praga

Despre moralitate

2009-01-22T12:40:00.001+02:00

În Minima Moralia lui Andrei Pleşu, am găsit un paragraf revelator despre etica şi moralitatea ce ne-o atribuim fiecare. Pavel afirma că „nimic bun nu locuieşte în mine”. Şi noi, oamenii religioşi, spre deosebire de ceilalţi, avem curajul să mărturisim acest fapt, însă, cu o excepţie. Care? Citiţi pasajul următor:

"Oamenii sunt, adesea, mai modeşti decât par. Orgoliul are, uneori, subtilitatea de a le îngădui să‑şi declare, fără sfială, incompetenţa, până şi în teritorii în care nu e tocmai măgulitor să fii incompetent. A devenit, de pildă, un titlu de distincţie interioară, un semn de onestitate intelectuală să poţi admite că în cutare domeniu nu e cazul să te pronunţi, că nu pricepi matematică, artă modernă, lingvistică structurală sau orice altă disciplină, mai mult sau mai puţin sibilinică. Există nenumăraţi critici literari care par aproape mulţumiţi să proclame că filozofia nu e treaba lor, după cum există metafizicieni care se mândresc de a nu frecventa artele. Toţi acceptăm de altfel, în retorica zilnică a conversaţiei, că unele lucruri ne rămân inaccesibile. La limită, suntem chiar dispuşi să recunoaştem, în rare momente ale uitării de sine, că, în definitiv, există şi oameni mai inteligenţi decât noi sau, în orice caz, mai învăţaţi decât noi. Cu alte cuvinte, toţi ştim, din când în când, să admirăm, să privim către un altul de jos în sus, proiectându‑l pe cerul exaltant al propriilor noastre, neatinse, idealuri. Suportăm să spunem şi, la rigoare, să ni se spună că nu suntem destul de harnici, destul de iscusiţi, destul de ştiutori, destul de îndemânatici. Ceea ce nu putem tolera e să spunem şi, mai cu seamă, să ni se spună că suntem moralmente precari, că suntem corupţi, necinstiţi, discutabili din unghi etic. Un caragialesc personaj lăuntric e gata neîncetat să‑şi atribuie toate defectele, cu condiţia să i se recunoască în unanimitate măcar o calitate: ţinuta morală. Aceasta nu înseamnă că ne socotim, în toate episoadele vie¡ii noastre, ireproşabili, că nu ne cunoaştem căderile, turpitudinile, mizeria interioară. Socotim însă că, orice am face şi orice am fi făcut, substanţa noastră fundamentală rămâne pozitivă, inalterabilă. Culpa etică e expediată în termenii unei tolerabile greşeli omeneşti, distincte de natura noastră adevărată care e, malgré tout, onorabilå.

Pe scurt, singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi‑o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor."

Minima Moralia - Andrei Pleşu

Mic tratat de egalitarism

2009-01-14T09:17:00.001+02:00

Călătorind prin ţară, de la un capăt la altul, de la sud la nord, şi de la est la vest, nu poţi să treci fără să observi diferenţe. Diferenţe în port, în gândire, în maniere, în aspiraţii. Unele dintre aceste diferenţe fac ca oamenii acelor locuri să fie mai apreciaţi şi lăudaţi pentru ceea ce sunt, decât fraţii lor dintr-o altă parte a ţării.

De câte ori nu am dispreţuit sărăcia moldovenilor şi am lăudat hărnicia bănăţenilor, sau de câte ori nu am comparat sufletele reci ale muntenilor cu omenia ardelenilor.

Şi pe bună dreptate. Nu poţi să nu observi diferenţele, să apreciezi ce e de apreciat şi să dispreţuieşti ce trebuie dispreţuit. Însă până unde merg aceste diferenţe? Şi cu cât sunt mai buni unii decât ceilalţi?

I-am întâlnit în viaţă şi pe unii şi pe alţii. Şi pe cei „buni” şi pe cei „răi”, şi pe cei harnici şi pricepuţi şi pe cei deficitari la acest capitol. Şi, deşi, îţi vine să-i admiri pe unii pentru ceea ce sunt sau ştii despre ei, şi să-i dispreţuieşti pe ceilalţi din aceleaşi motive, constaţi că există ceva ce ne face să semănăm teribil de mult între noi.

Toţi urâm cu aceiaşi pasiune. Pe toţi ne caracterizează în aceiaşi măsură invidia, egoismul, vanitatea, dorinţa de răzbunare. Aşa cum spunea Caragiale: „Nici un neam de oameni nu-i mai bun ori mai rău… Unul e mai aşa altul altminterea, dar la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zile oameni şi dă-le pace.”

În faţa acestor lucruri toţi suntem egali.

Îngerul păzitor

2009-01-13T18:13:00.001+02:00

Avea 15 ani, era elevă şi locuia în apropierea închisorii de la Gherla. În fiecare zi când mergea şi se întorcea de la şcoală, trecea prin faţa ferestrelor cu zăbrele şi se simţea privită de cei închişi. O dată, fără să-i vadă, a fluturat spre ei o batistă, şi dintre toate gratiile, i-au răspuns batiste fluturând. A reuşit să facă rost de la un impiegat de mişcare de alfabetul Morse, l-a învăţat şi a intrat în dialog cu deţinuţii, transmiţând de la geamul camerei ei semnale. Deţinuţii i-au transmis numele şi adresele soţiilor şi a început să le trimită acestora cărţi poştale, ilustrate în care le anunţa să vină la Gherla, la cimitirul catolic de sub zidurile închisorii, la o anumită oră când soţii închişi, şi preveniţi la rândul lor, le puteau vedea. Cărţile poştale le punea în cutii din Dej sau Huedin. Ingeniosul mecanism a funcţionat nebănuit, aducând puţină bucurie în tragedia unor familii. În cele din urmă a fost prinsă şi condamnată la 7 ani de închisoare. Era cea mai tânără deţinută, deţinuţii care nu ştiau cum o cheamă îi spuneau „îngerul păzitor”, avea acum 17 ani şi se numea Gertrud Bader.

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, Sighet

Din teologia unui pictor

2008-12-13T08:40:00.001+02:00

Plimbându-te prin galeriile muzeului Louvre, inevitabil, îţi vei dori să te întâlneşti cu cea mai celebră femeie de pe mapamond din ultimii 500 de ani, Mona Lisa lui da Vinci. Patronând salonul în care este expusă, de când a fost mutată aici, misterioasa doamnă (sau domnişoară) priveşte continuu aceiaşi imagine, acelaşi peisaj. Pe peretele opus, de dimensiuni impresionabile este expus un alt tablou. Pictat prin anii 1562 – 1563 de către pictorul renascentist Paolo Caliari, tabloul cu titlul Nunta din Cana, înfăţişează, cum simplu este de ghicit, episodul biblic al nunţii din Cana. Această nuntă a devenit celebră (chiar dacă pe miri nu-i cunoaştem) datorită prezenţei lui Isus Hristos şi a minunii săvârşite aici.

Făcând abstracţie de faptul că nuntaşii din Cana secolului I sunt îmbrăcaţi în haine medievale, sau de arhitectura clădirilor din tablou, specifică unei epoci târzii, care cu greu (sau deloc) ar fi putut fi găsit într-un sătuleţ precum Cana, privitorul atent poate observa un element care face notă discordantă cu întregul tablou. Care este acela? Înainte de a citi ce-am scris mai departe, priviţi cu atenţie tabloul şi încercaţi să descoperiţi nota falsă. (Pentru mărire faceţi clik pe imagine)

Nunta din Cana (1562 - 1563)

Într-o atmosferă de nuntă, în mijlocul cântăreţilor şi a celor bine dispuşi şi veseli, căci cum altfel ar putea să fie la o nuntă, un personaj pare absent la tot ceea ce se întâmplă. Nota falsă este de fapt Isus Hristos. Chipul Lui nu exprimă nici un pic de bucurie sau împreună simţire cu mirii sau cu nuntaşii. Parcă e decupat dintr-un alt peisaj şi lipit acolo, ori ar fi închis într-un balon de sticlă incapabil fiind să înţeleagă sau să simtă ceea ce se întâmplă în jurul lui. Mai scurt şi mai simplu, Isus nu se bucură cu cei care se bucură, dar şi mai mult, pare a fi obligat să asiste la acea nuntă, lucru pe care El nu şi-l dorea.

Zâmbetul şi de ce nu râsul, pofta de viaţă şi buna dispoziţie a lui Isus, sunt aspecte ale caracterului Său puţin explorate. Vorbim mult despre suferinţă (şi bine facem), despre „Isus a plâns”, despre problemele avute şi singurătatea pe care a simţit-o. Însă puţini ni-L putem imagina ca pe o persoană atât de agreabilă şi bine dispusă de care copii erau atât de uşor atraşi. A ştiu Isus să râdă, să se bucure?

Zece ani târziu, Caliari pictează un alt tablou. Această pictură îl aduce în faţa „Sfântului Tribunal” al inchiziţiei. Ce era în neregulă?

Ospăţul din casa lui Levi (1573)

Aparent, tabloului nu prea ai ce sa-i reproşezi din punct de vedere teologic (căci aceasta era problema sesizată de inchizitori). Însă, dacă aflăm titlul iniţial al picturii, îi înţelegem şi pe inchizitori. Tabloul s-a dorit a fi o reprezentare a Cinei Domnului şi s-a numit Cina cea de Taină. Această scenă din viaţa lui Isus atât de solemnă este reprezentată de pictor ca o scenă de nuntă, de petrecere. Inchiziţia îl acuza pe pictor de prezenţa la Cină a „bufonilor, beţivilor, piticilor şi a altor lucruri necuviincioase”. Cum a rezolvat Caliari această problemă? A schimbat titlul picturii: Ospăţul din casa lui Levi.

Ai văzut vecină...?

2008-12-02T16:16:00.001+02:00

Pui de român

2008-12-02T16:13:00.001+02:00

Alegerea greşită

2008-11-29T17:47:00.000+02:00

Cele mai bune ilustratii pentru pastori

2008-11-28T13:36:00.001+02:00

Mamelor, nu vă lăsaţi copiii să se facă pastori

2008-11-28T13:11:00.001+02:00

2008-11-18T10:46:00.005+02:00

Profeţia lui Fukuyama
sau
Cum se va sfârşi istoria.

Se poate prezice viitorul?

Privind lucrurile prin prisma păcii şi a războiului, secolul XX a fost cel mai sângeros şi mai violent din istoria omenirii. Numai cele două războaie cu caracter mondial au produs zeci de milioane de morţi, populaţia civilă fiind în aceiaşi măsură afectată ca şi soldaţii de pe front. Având în minte şi proaspăta amintire a celor mai recente conflicte, ne întrebăm cum va arăta oare, sub acelaşi raport, secolul XXI?

Prezicerea viitorului a fost o îndeletnicire tentantă încă din cele mai vechi timpuri, funcţia oracolului străbătând întreaga istorie antică. În perioada modernă celebrele anticipări ale lui Jules Verne sau H.G. Wells i-a transformat pe aceştia în unii dintre fondatorii previziunilor tehnologice.

Dacă în domeniul ştiinţelor exacte aceste proiecţii îndrăzneţe au uimit pe oamenii de azi prin precizia cu are au fost calculate zborurile cosmice spre cele mai îndepărtate planete, funcţia predictivă în domeniul ştiinţelor sociale suferă de un serios decalaj faţă de ştiinţele exacte.

Profeţi şi profeţii.

Ritmul accelerat pe care revoluţia tehnico-ştiinţifică l-a impus tuturor activitităţilor umane, pune la grea încercare capacitatea omului, a instituţiilor sociale şi internaţionle de a se adapta acestui ritm vertiginos. În aceste condiţii în care informaţiile au devenit universale şi comunicaţiile instantanee, deciziile luate azi trebuie concepute în vederea zilei de mâine. În arena politica internaţională schimbările se produc atăt de rapid, încât decizii care ţin seama doar de conjunctura momentului pot fi deja perimate atunci când sunt anunţate. Prin urmare, „cunoaşterea viitorului imediat a devenit o condiţie a procesului decizonal, iar cunoaşterea viitorului mai îndepărtat – o premisă a oricărei planificări judicioase”.[1]

Mânată de aceste considerente literatura prospectivă a cunoscut o proliferare extraordinară. Începând cu anii ’60 şi ’70 ai secolului trecut un număr mare de institute de cercetare şi societăţi futurologice îşi exprimau opiniile cu privire la anul 2000.[2]

Bazate pe un demers ştiinţific, în cercetarea lor, societăţile cu acest gen de preocupări, analizând contextul prezent şi tendinţele ce se manifestau au încercat să prevadă unde anume vor duce toate acestea, adică să prezică viitorul.

La sfârşitul anilor ’60 J. Forrester şi D. Meadows au elaborat un model al lumii viitoare construit pe baza a cinci variabile: populaţie, resurse naturale, investiţii capitale în agricultură, investiţii în industrie şi poluare.[3] Extrapolarea acestor variabile i-a dus pe autori la prezicerea prăbuşirii lumii la începutul secolului XXI. Lucru care evident nu s-a întâmplat.

Câţiva ani mai târziu, în lucrarea Anul 2000, Herman Kahn şi Anthony Wiener preziceau o „lume standard” cu zece puteri majore, între care două superputeri – SUA şi URSS, cinci mari puteri – Japonia, Germania occidentală, Franţa, Anglia şi China, trei puteri intermediare – Canada, Italia şi India, precum şi 120 de ţări mici şi mijlocii.[4] Cei doi, însă, n-au prevăzut prăbuşirea URSS.

Dacă profeţiile cu caracter politic au o arie de interes limitată, de cele mai multe ori preocupările pentru viitorul omenirii şi al planetei din punct de vedere ecologic şi demografic au suscitat interesul multora dintre noi.

Astfel, la începutul anilor ’70 a apărut primul best-seller eco-apocaliptic scris de un profet universitar american, Paul Erlich, care anunţa în Bomba demografică (1968) că: „La sfârşitul anilor ’70 sau, cel mai tîrziu, ’80, sute de milioane de oameni vor muri de subnutriţie. Nimic nu mai poate opri explozia mortalităţii globale“. Sau, mai târziu, în Sfârşitul prosperităţii (1974): „S-a creat o situaţie care se va solda cu moartea unui miliard de oameni. Către 1985, omenirea va intra într-o epocă de lipsuri grave, provocată de exploatarea şi de epuizarea resurselor naturale”.

Marele demograf, economist şi politolog englez Thomas Malthus, bazat pe un principiu de calcul probabilistic formula o teorie prin care stabilea că populaţia creşte în proporţie geometrică iar resursele cresc doar în proporţie aritmetică. Prin urmare, creşterea populaţieie va surclasa stocul finit de resurse şi va provoca o catastrofă.

Într-adevăr teoria pare destul de logică; cum ar putea fi posibilă supravieţuirea unei specii mereu mai numeroase, în condiţiile unui cadru natural fix? Insă, ultimul secol demonstrează că odată cu creşterea frenetică a populaţiei a crescut şi nivelul de trai[5], iar una din cele mai mari probleme ale omenirii nu este foametea ci obezitatea.

Profeţia lui Fukuyama.

Fostul director adjunct al echipei de planificare politică din cadrul Departamentului de Stat al S.U.A. şi cel mai influent expert în relaţii internaţionale şi ştiinţe politice al acestui secol, Francis Fukuyama, şi-a câştigat notorietatea cu un articol publicat în The National Interest din vara anului 1989.[6] Articolul avea să suscite multe comentarii şi controverse, mai întâi în Statele Unite, şi apoi în alte ţări precum Anglia, Franţa, Italia, Uniunea Sovietică, Brazilia, Africa de Sud, Japonia şi Coreea de Sud. Motivat de interesul manifestat de elita intelectuală şi de criticile provocate de articol, acesta îşi dezvoltă teza publicând în anul 1991 cartea Sfârşitul istoriei şi ultimul om. Bun analist politic, plecând de la premise filozofice şi studierea contextului politic, încurajat fiind şi de neaşteptata prăbuşire a imperiului sovietic, profetul timpurilor moderne prevedea un sfârşit optimist al istoriei.

Sfârşitul istoriei…

Fukuyama porneşte de la o realitate istorică a ultimului sfert de secol, în care dictaturi aparent puternice precum autoritarismul militar de dreapta sau comunismul totalitar, din America Latină până în Europa de Est, de la Uniunea Sovietică până la Orientul Mijlociu şi Asia, şi-au demonstrat ineficienţa şi slăbiciunile. În întreaga lume, a apărut un uimitor consens în privinţa legitimităţii democraţiei liberale, pe măsură ce aceasta învingea ideologii rivale ca monarhia ereditară, fascismul şi, cel mai recent comunismul.

În timp ce celelalte forme anterioare de guvernare erau caracterizate de grave deficienţe şi absurdităţi care au dus în final la prăbuşirea lor, despre democraţie, politologul afirmă că este singura formă de guvernare lipsită de astfel de contradicţii interne fundamentale. Prin urmare, democraţia liberală, ar putea fi „punctul final al evoluţiei ideologice a omenirii” şi „forma finală de guvernare umană”, constituind astfel „sfârşitul istoriei”.

Unii opozanţi au încercat să demonstreze slăbiciune raţionamentului său invocând derularea unor evenimente precum dărâmarea Zidului Berlinului, represaliile comuniste din Piaţa Tienanmen sau invazia irakiană din Kuweit ca dovezi ca „istoria continuă” şi deci el se înşeală. Fukuyama nu la încetarea evenimentelor se referea sau că nimic demn de menţionat nu va mai avea loc ci la faptul că puţin câte puţin democraţia va câştiga din ce în ce mai mult teren în detrimentul celorlalte forme de guvernare, lupta dintre ideologii se apropie de sfârşit, iar întreaga omenire se îndreaptă către democraţie. Nu vom mai cunoaşte nici-o altă ideologie, democraţia fiind cea cu care se va încheia istoria iar „ultimul om” fiind beneficiarul ei. Hitler, Stalin, Musolini sau chiar Ceauşescu sunt figuri cu care nu ne vom mai întâlni, astfel de aberaţii ideologice nu se vor mai naşte niciodată.

Fundamentul filozofic.

Expresia „sfârşitul istoriei” nu-i aparţine autorului cărţii cu acelaşi nume. Înţelegerea acesteia, nu ca o stopare a evenimentelor, ci ca un proces coerent, evolutiv a fost asociată cu marele filozof german G. W. F. Hegel. Conceptul a fost împrumutat şi de Karl Marx prin intermediul căruia el devine o parte a atmosferei intelectuale cotidiene.

Pentru ambii gânditori, există o dezvoltare coerentă a societăţilor omeneşti de la simple societăţi tribale bazate pe sclavie şi pe agricultura de subzistenţă, la diverse teocraţii, monarhii şi aristocraţii feudale. Atât Hegel, cât şi Marx considerau că această evoluţie nu era fără sfârşit, şi că ea avea să se încheie când omenirea va fi realizat acea formă a societăţii care să-i satisfacă aspiraţiile fundamentale.

Astfel, cei doi gânditori afirmau un „sfârşit al istoriei”: pentru Hegel acesta era statul liberal, iar pentru Marx – societatea comunistă. Prin urmare „sfârşitul istoriei” nu însemna că ciclul natural al naşterii, vieţii şi morţii avea să înceteze, că nu mai aveau să se petreacă evenimente importante, sau că ziarele care s-au publicat până acum încetau să mai existe. Însemna, mai curând, că nu va mai fi un progres al principiilor şi instituţiilor de bază, pentru că toate chestiunile cu adevărat importante au fost rezolvate.

Hegel consideră că fiinţele omeneşti, ca şi animalele, au nevoi fireşti, îşi doresc hrană, adăpost şi, înainte de toate, conservarea lor fizică. Totuşi omul se deosebeşte fundamental de animale, pentru că, în plus, el doreşte dorinţa altor oameni, adică el doreşte să fie „recunoscut”. Această dorinţă de recunoaştere, de afirmare a valorii şi a demnităţii umane a dus la falimentul tuturor regimurilor opresive. Căderea comunismului a fost determinată tocmai de această dorinţă de recunoaştere şi afirmare. Nevoie ce era flagrant încălcate de către regim. Prin urmare căderea lui s-a produs din interior, fără a fi nevoie de o intervenţie militară externă.

Dacă din ’90 până azi mai sunt încă state nedemocratice, Fukuyama crede că acest lucru nu va rămâne aşa, democraţia va învinge pentru că ea este singura care poate împlini această nevoie fundamentală. Şi cu ea se va sfârşi istoria.

Realpolitik versus neoconservatorism.

Fukuyama este considerat ca fiind unul din arhitecţii doctrinei neoconservatoare[7]. Acest curent de gândire s-a opus politicii externe realiste propuse de Henry Kissinger.

Când era secretar de stat în anii’70, Kissinger îşi prevenea cetăţenii că „azi, pentru prima oară în istorie, ne confruntăm cu realitatea crudă a unei sfidări comuniste fără sfârşit…”[8]. După părea lui, era utopică ideea de a se încerca reformarea structurilor politice şi sociale fundamentale ale unor puteri ostile, ca Uniunea Sovietică. Maturitatea politică însemna să acceptăm lumea aşa cum era ea, şi nu cum am fi vrut noi să fie, adică să se ajungă la o înţelegere cu Uniunea Sovietică a lui Brejnev. Cu alte cuvinte, Statele Unite şi alte democraţii trebuiau să înveţe să convieţuiască cu puterea sovietică. Opinia lui Kissinger nu era, în nici un caz, singulară. De fapt, oricine era implicat profesional în studiul ştiinţelor politice credea în viabilitatea comunismului. Prăbuşirea lui în întreaga lume, la sfârşitul anilor ’80, a fost, din această cauză, aproape total imprevizibilă.

Opunându-se realpolitik- ului, formula germană a doctrinei realismului politic, al cărei părinte e Kissinger, neoconservatorismul este cel care susţine ideea că democraţia este un sistem politic, independent de orice ideologie, ce trebuie propus tuturor oamenilor. De asemenea, neoconservatorismul are o puternică dimensiune reactivă. Un neoconservator nu poate sta nepăsător atunci când demnitatea umană este călcată în picioare, fie în patria lui, fie oriunde în lume. Din această pricină, gândirea neoconservatoare nu este una a priori pacifistă, ci înţelege războiul ca fiind un element neplăcut, dar necesar în multe situaţii dificile. În forma sa restrânsă, neoconservatorismul militează pentru uzul forţei militare, dacă e necesar, chiar în mod unilateral, pentru înlocuirea regimurilor autocrate cu unele democratice.

Convertirea lui Fukuyama

Fukuyama a susţinut schimbarea regimului irakian şi a semnat în 1998 scrisoarea colectivă adresată de către Proiectul pentru un Nou Secol American preşedintelui de la acea vreme, Bill Clinton, prin care Statelor Unite li se cerea intensificarea eforturilor pentru răsturnarea de la putere a lui Saddam Hussein (respectiva scrisoare fusese semnată şi de către intelectuali neoconservatori precum Bill Kistol şi Robert Kagan şi de personaje politice precum Paul Wolfowitz şi Richard Perle, inclusiv fostul Secretar al Apărării, Donald Rumsfeld). Acum însă, Fukuyama apreciază războiul din Irak ca pe unul de tip greşit, purtat în locul şi la timpul nepotrivit, „cea mai elementară greşeală” fiind, în opinia sa, „supraestimarea pericolului adresat Statelor Unite de islamismul radical”.

În carte „America la Răscruce” (2006), declară că, atât ca simbol politic, cât şi ca set de gândire, neoconservatorismul „a evoluat în ceva ce eu unul nu-l mai pot susţine” şi că ar trebui aruncat în lada cu ideologii discreditate a istoriei. Deşi militează în continuare pentru ideea reformei democratice, Fukuyama se dezice de neoconservatorism recunoscând că s-a cam grăbit atunci când a profetizat „sfârşitul istoriei”.

[1] Silviu Brucan. Secolul XXI: viitorul Uniunii Europene; Războaiele în secolul XXI (Iaşi: Polirom, 2005), 72.

[2] Mankind 2000, Commission for the Year 2000, Europa 2000, Zukunft 2000.

[3] J. Forrester. World Dynamics. Wright – Allen Press, Cambridge, 1969.

[4] H. Kahn, A. Wiener. The Year 2000, Macmillan, New York, 1967.

[5] Cazul Statelor Unite: pe ultimele două sute de ani între 1800 şi 2006, populaţia a crescut de la 5 la 300 de milioane de oameni. În acelaşi timp, preţul cerealelor s-a prăbuşit, iar media de viaţă a explodat.

[6] The End of history?, The National Interest 16 (vara 1989).

[7] Rădăcinile neoconservatorismului se găsesc într-un grup de intelectuali evrei care frecventa City College of New York pe la sfârşitul anilor ’30 şi începutul anilor ’40. Grupul îi includea pe Irving Kristol, Daniel Bell, Irving Howe şi alţii.

[8] Henry Kissinger. American Foreign Policy (New York: Norton, 1977), 302.

Francis Fukuyama, este profesor de economie politică internaţională la Şcoala de Studii Internaţionale Avansate din Universitatea John Hopkins. Născut în 1952 la Chicago, a urmat studii clasice la Universitatea Cornell şi a obţinut doctoratul în ştiinţe politice la Universitatea Harvard cu o teza despre politica externa a Uniunii Sovietice în Orientul Mijlociu (1981). Între anii 1979-1980, 1983-1989 şi 1995-1996 a fost membru al Departamentului de Ştiinţe Politice al Corporaţiei RAND, iar între anii 1981-1982 şi 1989 a lucrat la Departamentul de Stat al Statelor Unite.

Henry Kissinger a fost Secretar de Stat al Administraţiei Americane în timpul lui Richard Nixon şi al lui Gerald Ford, a jucat un rol cheie în diplomaţia mondială între 1969 şi 1977. În anul 1973 i-a fost acordat, alături de generalul vietnamez Lê Ðức Thọ, Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuţia sa decisivă la încetarea devastatorului conflict din Vietnam. În ciuda aprecierii şi recunoaşterii oficiale de care se bucură, acţiunile sale în planul politicii externe i-au determinat pe mulţi comentatori, în frunte cu Christopher Hitchens, să-l acuze pe diplomatul american de crime de război. Decernarea Premiului Nobel rămâne o decizie controversată şi în zilele noastre.

Nunta Copacilor

2008-11-17T17:30:00.002+02:00

Din Midraş

2008-10-24T23:08:00.001+03:00

Iacov a luat pe Rahela de nevastă, dar în noaptea nunţii, Laban tatăl fetei i-a strecurat pe Leea o fată pe care Iacov n-o plăcea. Dimineaţa a văzut că a fost înşelat şi i-a spus Leii:
-Noaptea te-am strigat: Rahela! Şi tu ai răspuns. De ce m-ai înşelat?
Leea a răspuns:
- Tatăl tău te-a strigat Esau, iar tu ai răspuns. De ce l-ai înşelat?

Despre calităţi şi defecte

2008-10-24T23:04:00.002+03:00

„Calităţile şi defectele omeneşti sunt pretutindeni aceleaşi, oamenii sunt peste tot oameni. Nici un neam de oameni nu-i mai bun ori mai rău, nici unul mai inteligent ori mai prost. Unul e mai aşa altul altminterea, dar la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zile oameni şi dă-le pace”.

I. L. Caragiale

Riscă

2008-10-24T23:02:00.001+03:00

Râzând, rişti să pari nebun
Plângând, rişti să pari sentimental
Întinzând o mână, rişti să te implici
Arătându-ţi sentimentele, rişti să te araţi pe tine însuţi
Vorbind în faţa mulţimii despre idealurile şi visele tale, rişti să pierzi
Iubind, rişti să nu fii iubit; încercând măcar rişti să dai greş
Dar dacă Nu rişti nimic, Nu faci nimic, Nu ai nimic, Nu eşti nimic

Despre atitudine

2008-10-24T22:55:00.001+03:00

Când celuilalt îi ia prea mult timp, este încet;
Când mie îmi ia prea mult timp, sunt meticulos;
Când celălalt n-o face, e leneş.
Când eu n-o fac, sunt ocupat.
Când celălalt face ceva fără să i se spună, îşi depăşeşte atribuţiile.
Când eu fac asta se numeşte iniţiativă.
Când celălalt încalcă o regulă de etichetă, este grosolan.
Când eu încalc câteva reguli, sunt original.
Când celălalt îl mulţumeşte pe şef, e un lingău.
Când eu îl mulţumesc pe şef, este cooperare.
Când celălalt avansează, a umblat cu linguşeală.
Când reuşesc eu să avansez, este doar o recompensă pentru o muncă susţinută.

Despre noul fanatism

2008-10-24T10:07:00.000+03:00

În urma disputelor legate de "icoanele în şcoli" şi iniţiativa de a se construi "Catedrala Mântuirii Neamului" în parcul Carol, dintr-un conflict deschisă şi un schimb de replici între Remus Cernea, membru al Asociaţiei “Solidaritatea pentru libertatea de conştiinţă” şi intelectualul român Horia Roman Patapievici, aflăm ce înseamnă pentru cel din urmă "fanatismul". Citez:

"Istoric vorbind, fanaticul este cel care provoacă distrugerea unui consens (de pildă, o tradiţie constituită, acceptată de majorităţi durabile), în numele unei urgenţe numai de el ştiută... Pe scurt, fanatic este cel care dezbină ceea ce istoria, prin consens, indiferenţă, cutumă ori tradiţie, a unit... El descoperă violări intolerabile acolo unde oamenii obişnuiţi văd, eventual, defecte ale convieţuirii... Pot fi recunoscuţi după inflexibilitate, acolo unde flexibilitatea e singura forma de adevăr. Fanaticul de drepturile omului e cuprins de urgenta revoluţionării societăţii în situaţii în care singurul lucru rezonabil este fie reformarea blândă, fie conservarea indiferentă... fanatismul: adică încercarea înverşunată de a dizolva prin măsuri coercitive impuse de stat consensul social creat de-a lungul timpului în jurul unei practici care a fost adoptată de societatea civilă. "

Prin urmare, din această ecuaţie rezultă:
ADEVĂR = CONSENS SOCIAL iar A NU FI FANATIC = a accepta fie REFORMAREA BLÂNDĂ fie CONSERVAREA INDIFERENTĂ

Pentru articol în întregime vezi EVZ. 23 nov. 2006
Pentru replică vezi www.humanism.ro/articles.php?page=62&article=214

Săptămâna evoluţionismului - The Clergy Letter Project

2008-10-23T21:46:00.000+03:00

Pe 11 februarie 2007, sute de lideri religioşi protestanţi şi evrei au semnat o scrisoare deschisă prin care vor să pună capăt conflictului dintre ştiinţă şi Scriptură şi să le căsătorească împreună. Data de 11 feb. nu este aleasă la întâmplare ci ea marchează 198 de ani de la naşterea lui Charles Darwin. Scrisoarea ramâne deschisa şi zilnic sunt adăugate semnături.
Pentru cine luptă ei şi ce vor cu adevarat? Vedeţi voi mai departe şi în detaliu aici.
Cât despre Papă... ajunge şi el mai târziu în club, dar ajunge. (vezi)

Revolta maimuţei
de Florin Lăiu

(creaţie sau evoluţie?)

Odată, o maimuţă din neamul anecdotic,
Venind la sfat pe-o creangă de arbore exotic,
A zis: Atenţiune! Sunt foarte afectată!
Căci circulă prin lume-o vorbă, deloc adevărată,
Că omul ar descinde din buna noastră rasă.
Şi însăsi ideea aceasta-mi pare odioasă!
Aţi pomenit vreodată divorţuri printre noi?
Copii lăsaţi pe drumuri sau strigăt de război?
Cine-a văzut în hoardă la noi bolnavi mintali,
Drogaţi, lacomi de cărnuri sau homosexuali,
Excroci, bandiţi, gherile sau vreo tutungerie?
În neamul nostru nobil nu vezi aşa prostie!

Noi n-avem mafii crude în stirpea noastră-aleasă,
Nici terorişti, nici dogme, nici luptele de clasă.
Cât am bătut eu jungla... Scuzaţi, n-am observat
În obştea maimuţească vreun cocotier privat
Nici garduri şi nici paznici, nici pui murind de foame
Sau omorâţi în taină de aşa-zise mame.

Nu veţi vedea vreodată cât soarele şi luna
O minte de maimuţă dospind în ea minciuna.
Chiar dac-aş fi silită de vreun laborator,
N-aş deveni port-bâtă şi nici informator.
Şi iată, înc-un lucru din lumea mea de jos:
La noi nu se întâmplă război religios.

Nici sfinte inchiziţii, nici libertăţi în lanţuri
Nici chefuri după care să ne culcăm în şanţuri,
Nici ordine mondială, nici naţionalism,
şi nici vreo îndoială ce-aduce ateism.
E-adevărat că omul a coborât ca noi,
Dar nu, fiţi rezonabili,

N-A COBORÂT DIN NOI!

Nuntă la Veneţia

2008-10-23T19:57:00.002+03:00

Aceiaşi mireasă

2008-10-23T19:54:00.001+03:00

Din plăcerile Greciei

2008-10-23T18:45:00.001+03:00

Iarna la ţară

2008-10-23T18:44:00.001+03:00

Ţărmul e aproape...

2008-10-23T18:27:00.001+03:00

Până nu veţi fi ca unul din ei...

2008-10-23T18:26:00.001+03:00

Rămăşiţele unei civilizaţii

2008-10-23T18:23:00.001+03:00

Pasiune oarbă

2008-10-23T18:13:00.001+03:00

Plimbându-mă pe una din îngustele străduţe ale Parisului, vizavi de un hotel de lux era parcat un Ferrari, roşu, decapotabil, model de epocă. De departe am putut vedea un bărbat care cu un telefon cu cameră foto tot făcea fotografii din toate unghiurile. Trebuie să-i placă teribil de mult maşina asta, mi-am zis eu. Ajuns foarte aproape am observat că de fapt individul nu fotografia maşina ci... o pisică ce stătea ghemuită pe portbagajul maşinii. Oprindu-mă lângă el mă întreabă:
- Nu aşa că-i adorabilă?
- Cine? Pisica?

Ultimul martor

2008-10-23T18:10:00.001+03:00

Prima întâlnire

2008-10-23T18:09:00.001+03:00

Anti american

2008-10-23T15:20:00.001+03:00

Mările Greciei

2008-10-23T13:29:00.001+03:00

Maramureş

2008-10-23T13:26:00.001+03:00

Fardul nostru cel de toate zilele

2008-10-23T12:52:00.003+03:00

Industria cosmeticelor rămâne una dintre cele mai profitabile industrii. Oamenii caută să-şi ascundă ridurile, semnele de bătrâneţe, micile defecte fizice, ba chiar mai mult decât atât, propriile defecte de caracter.

Într-o lume căzută, în care chipul lui Dumnezeu în om e mutilat de păcat, oamenii au găsit o soluţie: cosmetizarea. Acest lucru nu este o inovaţie a secolului în care trăim. Încă din Eden, primii noştri părinţi şi-au acoperit ruşinea cu o frunză. Şi de-atunci, de-a lungul miilor de ani, şi noi urmăm acelaşi tratament.

Fie bărbat, fie femeie, purtăm cu noi indispensabila „poşetă” în care ascundem tot ceea ce ne este necesar pentru a acoperi ceea ce nu vrem ca alţii să vadă. Că reuşim sau nu, este totuşi, una din puţinele metode care ne ajută să ne simţim invulnerabili, oferindu-ne acea alură de oameni puternici. Şi iată cum am clădit un fals. E drept, în faţa oamenilor de cele mai multe ori acest lucru are rezultatul dorit; adică reuşim să părem ceea ce nu suntem, dar dorim să fim. Trăim fiecare zi a existenţei noastre fericiţi că şi astăzi, ceilalţi au aceiaşi impresie bună despre noi ca şi ieri. Vom reuşi şi mâine? Cine ştie. Sperăm doar că soarele nu va dogorî atât de tare încât să ne topească fardul.