Miros de tămâie şi de... bere

Vrând parcă, să compenseze lungii ani de idolatrie, pentru care stau mărturie şi astăzi o mulţime de ruine, Grecia s-a pus pe construit biserici. Şi nu de-acum, şi nu puţine. Nu există regiune, oricât de izolată şi îndepărtată ar fi ea, care să nu aibă biserică. Alături de miile de biserici mici şi mari, mai sunt şi cele peste 200 de mănăstiri, dintre care cele mai importante se află pe stâncile Meteorelor, în Thesalia şi la Sfântul Munte. Într-un târguşor ori pe malul stâncos al mării, pe un munte greu accesibil sau într-un pustiu arzător, în zone aglomerate unde prezenţa lor ar fi justificată, dar şi în locuri unde doar pescăruşii şi călătorul aventurier îşi găseşte drum, vizitatorul curios le va întâlni, recunoscându-le ca un simbol al unei Grecii care se căieşte de trecut şi care doreşte să fie recunoscută ca patroană a creştinismului răsăritean.

Spre deosebire de marile catedrale ale occidentului în care nu se mai ţin slujbe, iar dacă se-ntâmplă cei mai mulţi participanţi sunt cei cu aparat de fotografiat la gât şi cu pungi de firmă în mână, în bisericile Greciei încă se mai simte mirosul de tămâie şi fumul lumânărilor. Pretutindeni, pe drum, pe vapor ori prin mijloacele de transport în comun, preoţi cu sutane negre nu cedează nici-o palmă de loc în faţa soarelui arzător dorind să exprime prin încăpăţânarea lor că sunt şi vor rămâne creştini. Ei şi toată ţara lor.

Meteora - Mănăstire

Portul Insulei Aegina - Una din multele bisericuţe

Atena - Sf. George, Mt. Lycabettus

În vârful unui munte din inima Atenei, muntele Lycabettus, se află o mică bisericuţă, cu specific arhitectural grecesc, biserica Sf. George. În altar preotul ţine slujba, credincioşii sărută icoanele şi fac mătănii. Prezenţa atâtor oameni pioşi te împinge să renunţi la atitudinea semeaţă cu care ai intrat şi să li te alături sau cel puţin să respecţi ceea ce se întâmplă acolo. După ultima cruce făcută, şi ultimul cuvânt al preotului ieşi pe uşa bisericii. Te întâmpină lumina plăcută a soarelui şi căldura lui. Pe treptele din faţă un bătrân vinde icoane, căci ce altceva mai poţi vinde într-un loc sfânt. Ce altceva mai poţi vinde?!! Să aruncăm o privire.

O tarabă în faţa bisericii Sf. George

Este adevărat că nu e decât o ramă de tablou. Şi cum orice ramă se vinde cu un model, nu ai de ales. Dar bătrânul comerciant cu tablourile sale şi cu cele câteva cutii de Cola puse la rece într-un butoi cu gheaţă, are concurenţă. Zece trepte mai jos, în spatele micii biserici, s-a înjghebat un restaurant care este capabil să primească pe scaune mult mai mulţi enoriaşi decât ar reuşi s-o facă lăcaşul de cult, în picioare. Căci vorba aia; după atâta închinăciune, o bere rece nu strică.

Restaurantul din spatele bisericii Sf. George

Ce am văzut cu ochiul meu de sticlă

Îmi plac fotografiile nocturne. Deşi necesită un echipament foto ceva mai deosebit şi un pic mai multă atenţie, ele pot oferi multe satisfacţii.
Am realizat, de-a lungul timpului un număr semnificativ de astfel de cadre. Una din aceste fotografii, prima din cele patru afişate mai jos, m-a surprins cu un lucru.
După realizarea ei, am vizualizat-o pe LCD-ul aparatului foto să mă conving de rezultat. Am fost dezamăgit când am observat pe cerul din fotografie nişte pete albe de dimensiuni deloc neglijabile. Am aruncat atunci vina pe lumina incidentală şi am repetat fotografierea. Rezultatul a fost acelaşi, lucru imposibil în cazul în care ar fi fost vorba de lumina ajunsă accidental pe lentila obiectivului. Am mărit fotografia pe aparatul foto şi am observat că nu era nici un accident. Petele strălucitoare erau nişte stele. Care este elementul surpriză? Cu ochiul liber nu puteam să le văd. Acum că ştiam de existenţa lor pe cer, din fotografia facută, am încercat, ba chiar am insistat să le descopăr prezenţa privind liber, printre luminile artificiale. Însă nici un rezultat. Din teorie ştiam că dintr-un oraş puternic luminat artificial, nu poţi vedea stelele de pe cer. Dar o stea aşa mare cum este cea de la nivelul Turnului Eiffel, nu mi-am imaginat că ar putea sta ascunsă de ochii unui observator uman. Steaua era prea mare ca să nu poată fi văzută. Şi totuşi ea nu putea fi văzută.
Şi azi, de fiecare dată când privesc această fotografie, îmi vine greu să cred că nu am putut să văd acea stea, mai ales după ce îmi aduc aminte de strădaniile mele (pt. mărire daţi clik pe foto).

Turnul Eiffel

Acelaşi turn

Place de la Concorde, Paris

Praga

Despre moralitate

În Minima Moralia lui Andrei Pleşu, am găsit un paragraf revelator despre etica şi moralitatea ce ne-o atribuim fiecare. Pavel afirma că „nimic bun nu locuieşte în mine”. Şi noi, oamenii religioşi, spre deosebire de ceilalţi, avem curajul să mărturisim acest fapt, însă, cu o excepţie. Care? Citiţi pasajul următor:

"Oamenii sunt, adesea, mai modeşti decât par. Orgoliul are, uneori, subtilitatea de a le îngădui să‑şi declare, fără sfială, incompetenţa, până şi în teritorii în care nu e tocmai măgulitor să fii incompetent. A devenit, de pildă, un titlu de distincţie interioară, un semn de onestitate intelectuală să poţi admite că în cutare domeniu nu e cazul să te pronunţi, că nu pricepi matematică, artă modernă, lingvistică structurală sau orice altă disciplină, mai mult sau mai puţin sibilinică. Există nenumăraţi critici literari care par aproape mulţumiţi să proclame că filozofia nu e treaba lor, după cum există metafizicieni care se mândresc de a nu frecventa artele. Toţi acceptăm de altfel, în retorica zilnică a conversaţiei, că unele lucruri ne rămân inaccesibile. La limită, suntem chiar dispuşi să recunoaştem, în rare momente ale uitării de sine, că, în definitiv, există şi oameni mai inteligenţi decât noi sau, în orice caz, mai învăţaţi decât noi. Cu alte cuvinte, toţi ştim, din când în când, să admirăm, să privim către un altul de jos în sus, proiectându‑l pe cerul exaltant al propriilor noastre, neatinse, idealuri. Suportăm să spunem şi, la rigoare, să ni se spună că nu suntem destul de harnici, destul de iscusiţi, destul de ştiutori, destul de îndemânatici. Ceea ce nu putem tolera e să spunem şi, mai cu seamă, să ni se spună că suntem moralmente precari, că suntem corupţi, necinstiţi, discutabili din unghi etic. Un caragialesc personaj lăuntric e gata neîncetat să‑şi atribuie toate defectele, cu condiţia să i se recunoască în unanimitate măcar o calitate: ţinuta morală. Aceasta nu înseamnă că ne socotim, în toate episoadele vie¡ii noastre, ireproşabili, că nu ne cunoaştem căderile, turpitudinile, mizeria interioară. Socotim însă că, orice am face şi orice am fi făcut, substanţa noastră fundamentală rămâne pozitivă, inalterabilă. Culpa etică e expediată în termenii unei tolerabile greşeli omeneşti, distincte de natura noastră adevărată care e, malgré tout, onorabilå.

Pe scurt, singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi‑o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor."

Minima Moralia - Andrei Pleşu

Mic tratat de egalitarism

Călătorind prin ţară, de la un capăt la altul, de la sud la nord, şi de la est la vest, nu poţi să treci fără să observi diferenţe. Diferenţe în port, în gândire, în maniere, în aspiraţii. Unele dintre aceste diferenţe fac ca oamenii acelor locuri să fie mai apreciaţi şi lăudaţi pentru ceea ce sunt, decât fraţii lor dintr-o altă parte a ţării.

De câte ori nu am dispreţuit sărăcia moldovenilor şi am lăudat hărnicia bănăţenilor, sau de câte ori nu am comparat sufletele reci ale muntenilor cu omenia ardelenilor.

Şi pe bună dreptate. Nu poţi să nu observi diferenţele, să apreciezi ce e de apreciat şi să dispreţuieşti ce trebuie dispreţuit. Însă până unde merg aceste diferenţe? Şi cu cât sunt mai buni unii decât ceilalţi?

I-am întâlnit în viaţă şi pe unii şi pe alţii. Şi pe cei „buni” şi pe cei „răi”, şi pe cei harnici şi pricepuţi şi pe cei deficitari la acest capitol. Şi, deşi, îţi vine să-i admiri pe unii pentru ceea ce sunt sau ştii despre ei, şi să-i dispreţuieşti pe ceilalţi din aceleaşi motive, constaţi că există ceva ce ne face să semănăm teribil de mult între noi.

Toţi urâm cu aceiaşi pasiune. Pe toţi ne caracterizează în aceiaşi măsură invidia, egoismul, vanitatea, dorinţa de răzbunare. Aşa cum spunea Caragiale: „Nici un neam de oameni nu-i mai bun ori mai rău… Unul e mai aşa altul altminterea, dar la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zile oameni şi dă-le pace.”

În faţa acestor lucruri toţi suntem egali.

Îngerul păzitor

Avea 15 ani, era elevă şi locuia în apropierea închisorii de la Gherla. În fiecare zi când mergea şi se întorcea de la şcoală, trecea prin faţa ferestrelor cu zăbrele şi se simţea privită de cei închişi. O dată, fără să-i vadă, a fluturat spre ei o batistă, şi dintre toate gratiile, i-au răspuns batiste fluturând. A reuşit să facă rost de la un impiegat de mişcare de alfabetul Morse, l-a învăţat şi a intrat în dialog cu deţinuţii, transmiţând de la geamul camerei ei semnale. Deţinuţii i-au transmis numele şi adresele soţiilor şi a început să le trimită acestora cărţi poştale, ilustrate în care le anunţa să vină la Gherla, la cimitirul catolic de sub zidurile închisorii, la o anumită oră când soţii închişi, şi preveniţi la rândul lor, le puteau vedea. Cărţile poştale le punea în cutii din Dej sau Huedin. Ingeniosul mecanism a funcţionat nebănuit, aducând puţină bucurie în tragedia unor familii. În cele din urmă a fost prinsă şi condamnată la 7 ani de închisoare. Era cea mai tânără deţinută, deţinuţii care nu ştiau cum o cheamă îi spuneau „îngerul păzitor”, avea acum 17 ani şi se numea Gertrud Bader.

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, Sighet