De la Darwin la Hitler: scurtă istorie a unei ideologii

Anii 1750 – 1850 aduc Europei o creştere demografică fără precedent. În 1798, Thomas Robert Malthus publică un eseu unde autorul formulează o nouă lege a populaţiei: populaţia unei ţări se dezvoltă în timp în progresie geometrică (1, 2, 4, 8, 16), iar mijloacele de subzistenţă sporesc doar în progresie aritmetică (1, 2, 3, 4, 5) prin urmare mijloacele de subzistenţă vor deveni insuficiente unei populaţii care se dublează la fiecare 25 de ani. CANTITATEA devine centrul de interes al dezbaterilor legate de politicile demografice ale celei de-a doua jumătate a secolului XIX .

Industrializarea a luat pe nepregătite oraşele care au trebuit să facă faţă unui asalt al populaţiei venite de la ţară în căutarea unui loc de muncă la oraş. Acest proces de urbanizare grăbită a adus la suprafaţă diferite aspecte sociale nedorite: criminalitatea, alcoolismul, prostituţia, tuberculoza etc. Periferiile oraşelor, neigienizate, fără canalizare şi mai mult decât atât lipsite de grija autorităţilor se transformă în focare de maladii sociale şi fizice creând spectrul deteriorării rasei umane. Acestă stare de fapt determină un nou centru de interes al dezbaterilor legate de politicile demografice: CALITATEA populaţiei.

Strategiile de regenerare a societăţii au venit din partea unor domenii ale ştiinţei şi medicinei. Oamenii de ştiinţă şi medicii s-au văzut deodată pe ei înşişi drept gardieni ai viitorului cu misiunea de a aplica cunoştinţele lor pentru un viitor mai bun al omenirii. Aceştia au blamat bolile sociale şi au prescris remedii biologice pentru a opri transmiterea acestor defecte la generaţiile viitoare. Unii au suţinut ideia limitării sau chiar a sterilizării elementelor indezirabile din rândul claselor muncitoare care pun în pericol sănătatea naţiunii.

Aceia care se aflau în fruntea acestui gen de dezbateri se numesc EUGENIŞTI. Eugenismul a fost introdus ca o nouă disciplină în 1883 de Francis Galton vărul lui Ch. Darwin şi se erija ca o nouă ştiinţă capabilă să ducă la o îmbunătăţire a umanităţii. La conducerea Societăţii Engleze de educaţie eugenică F. Galton îl va avea ca succesor pe Leonard Darwin, fiul lui Ch. Darwin. Darwinismul susţine că în condiţiile unei populaţii tot mai numeroase inevitabil se declanşează o luptă ce oferă un stimul la adaptarea biolologică a fiinţei umane prin care unele „modificări favorabile” sunt păstrate iar altele eliminate. Plecând de la această teorie, eugeniştii au susţinut că societatea nu trebuie să lase evoluţia la voia întâmplării, ci dimpotrivă, oamenii de ştiinţă trebuie să ajute guvernele să implementeze măsuri care să vizeze ameliorări biologice pentru oameni.

Eugenia a devenit astfel o faţetă a unui fenomen, curent de ideii, mult mai larg care tindea să influenţeze politicile sociale şi publice ale statelor, şi pe care cercetătorii l-au numit „DARWINISM SOCIAL”, acesta fiind un nou sistem de gândire şi reprezentare care s-a afirmat ca o consecinţă a ascendenţei evoluţionismului. Teoria darwinistă a evoluţiei şi selecţiei se afla în centrul darwinismului social, adepţii acestui curent susţinând că societatea este un organism dependent de legile naturale descoperite de Ch. Darwin. Limbajul „luptei pentru existenţă” a dominat scrierile multor adepţi ai darwinismului social referitoare la inevitabilitatea militarismului, imperialismului şi capitalismului. Ordinea socială era văzută ca una în care competiţia, rivalitatea şi războiul erau ceva natural. Unele argumente ale selecţiei din viziunea darwiniştilor sociali puteau fi uşor opuse reformelor sociale. Conform unor asemenea idei, programele de reformă pentru creşterea bunăstării erau nocive pentru rasă deoarece de ele beneficiau şi elementele declasate ale naţiunii şi astfel aceste programe se interferau în procesul selecţiei naturale.

Alimentat cu dovezi ştiinţifice, darwinismul social nu putea fi contestat şi a avut implicaţii politice serioase în dezvoltarea teoriei moderne a supremaţiei raselor. Aptitudinile oamenilor există în funcţie de rasă: „există varietăţi de oameni aşa cum există varietăţi de tauri sau de boi”. Politica rasistă a lui Hitler nu a fost o invenţie personală specifică nazismului, acesta se încadra în curentul de gândire ce caracteriza epoca sa, curent de gândire ce avea fundament ştiinţific şi un parcurs de câteva decade. Această gândire avea suporteri în întreaga lume. La începutul secolului XX  s-au înfiinţat societăţi eugenice în SUA, Japonia, Africa de Sud, Anglia, Franţa, Germania, Italia, Brazilia, Rusia, Ungaria, Mexic etc. Specificul regimului nazist a fost acela de a aplica măsuri radicale de „îmbunătăţire” biologică a societăţii. Precum Hitler gândeau mulţi, iar acesta era privit de exponenţii multor popoare ca un salvator al Germaniei şi un model de urmat. În 1938, celebra revistă americană Times îl nominaliza pe Hitler pentru titlul de „omul anului”.

Măsuri de îmbunătăţire a societăţii au fost luate în cele mai multe state ale lumii. Aceste au variat de la unele cu caracter pozitiv la măsuri negative precum sterilizarea, eutanasierea sau controlul şi planificarea căsătoriilor. Darwinismul social nu a fost elaborat de o ideologie politică de dreapta. Specialiştii au recunoscut că aceştia puteau fi liberali, feminişti, socialişti tot aşa de bine cum puteau fi reacţionari, rasişti sau fascişti.

Prin mariajul dintre ştiinţă şi stat, politicienii din toată Europa au împărtăşit credinţa că statul trebuie să intervină în viaţa privată a cetăţenilor pentru a opera schimbările biologice şi sociale dorite.

Notă: Pentru o istorie a eugeniei din România şi a principalului exponent ala cesteia, Iuliu Moldovan, vezi Maria Bucur. Eugenie şi modernizare în România interbelică, Polirom, 2005.
 
P.S. Ştiu, voi fi acuzat de adepţii "gândirii libere" că fac o confuzie punându-i pe Darwin şi Hitler la un loc. Nu, nu-l acuz pe Darwin de crimele lui Hitler ci urmăresc parcursul istoric al unei ideii şi impactul (neintenţionat) acesteia. Informaţiile sunt adunate din lucrările unor istorici şi din cursurile de antropologie ale universităţii Babes Bolyai.  
O carte interesanta: Cum ideile lui Darwin au schimbat politica de Dennis Sewell - recenzia în cotodianul britanic The Times 

Sacru si Profan - Foto

  

Bazilica Sacré-Cœur, Paris 

Pe acoperişul lumii - Foto

 

Despre oameni şi proiecte

            După părerea mea, şi cred că nu mă înşel, Biserica este chemată să slujească OAMENII. Dar Biserica suntem noi, aşa că problema ne priveşte în mod particular şi colectiv. Pentru aspectul particular, slujirea ar putea să nu ridice prea multe probleme şi să nu ceară nici prea multe aspecte birocratice, organizatorice sau instituţionale. Tot ce trebuie este dragostea faţă de aproape, şi mânat de respectarea poruncii divine, credinciosul va găsi întotdeauna bucurie să răspundă nevoilor celui de lângă el.

În ceea ce priveşte aspectul colectiv al slujirii, lucrurile nu rămân la fel de simple. De multe ori mulţimea dă naştere la individualism şi singurătate. În mulţime oamenii învaţă să plaseze responsabilităţile pe cei de lângă ei şi astfel nimeni să nu facă nimic. De aceea, mulţimea trebuie organizată, este nevoie de un plan de slujire şi concretizarea lui în ceea ce noi numim PROIECT.

Odată ce s-a născut ideea de PROIECT au început să se nască şi PROIECTELE. Personajele cele mai importante devin cele ce pun pe picioare un PROIECT iar ceilalţi sunt chemaţi să contribuie la reuşita PROIECTULUI. Avem PROIECTE de evanghelizare, de lucru cu copii, de plantare de biserici, de reabilitare a celor căzuţi de la credinţă, sociale, educative, de sănătate, de imagine etc. PROIECTUL necesită investiţii logistice şi investim oricât pentru că de reuşita şi succesul lui depinde bucuria şi satisfacţia noastră. Dacă PROIECTUL  a reuşit noi putem fi fericiţi.

Astfel, în planurile de lucru, rapoartele de activitate, întâlnirile organizatorice şi în viaţa Bisericii PROIECTUL joacă un rol dominant. Nu ne mai putem imagina misiunea fără PROIECT. Se cer PROIECTE. Ele sunt singurele ce ne pot dovedi că avem viaţă, că nu suntem morţi. Activitatea concretizată în PROIECTE ne mai asigură că Duhul nu ne-a părăsit. Spiritualitatea unei biserici se poate măsura de acum foarte uşor după numărul de PROIECTE aflate pe hârtie raportat la numărul de PROIECTE finalizate. PROIECTUL devine raţiunea de a exista. El e opiul ce ne hrăneşte iluzia că stăm bine, că îndeplinim mandatul divin.

PROIECTUL nu este nici de departe ceva negativ. Sunt adeptul lucrurilor organizate şi bine gândite. E greu să pleci la drum fără un plan. Nu că nu s-ar putea sau ar fi imposibil şi fără, dar, proiectând totul cu grijă, în prealabil, te asiguri că nu vei rămâne în drum – „Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească?”  (Luca 14:28).

            Într-o lume dominată de măsuri legislative şi PROIECTE uităm pentru ce sunt toate acestea. PROIECTUL nu mai este un mijloc prin care ajungem să-i slujim pe OAMENI, ci obiectivul final, scopul propus, capătul de drum. OAMENII devin doar elementele necesare pentru ca PROIECTUL să fie un succes. Participarea fiind oglinda succesului. În felul acesta OAMENII sunt făcuţi pentru PROIECT şi nu PROIECTUL  pentru OAMENI.

            Împrumutând retorica clasei politice am făcut din PROIECT raţiunea de a exista. Am ridicat monumentale creaţii cu care ne mândrim şi lucrăm la ele ca nimeni să nu le întreacă. Le aşezăm în mijloc ca toată lumea să vadă ce-am făcut noi. Dar prin praful şantierului se mai pot zări ei, OAMENII, care aşteaptă un nou PROIECT.

Înjurăturile la ei şi la noi - Nu-i aşa c-avem imaginaţie?

Zilele acestea, a ţinut loc de prima pagină (Times) în Marea Britanie, o gafă făcută de cel mai important om în stat. Aflat în campanie electorală înaintea alegerilor din 6 mai, Gordon Brown este abordat de o pensionară de 65 de ani care deşi s-a declarat laburistă l-a pus în dificultate pe premier cu câteva întrebări incomode. După cinci minute, discuţia se termină amiabil. Brown pleacă spunându-i femeii că i-a părut bine de cunoştinţă după care mai adaugă un zâmbet şi un salut cu mâna. Urcat în maşină, şi crezându-se la adăpost faţă de reporteri şi alegători, liderul politic îşi ia libertatea să tragă câteva concluzii neştiind că microfonul de la cravată este încă deschis; „A fost un dezastru ... nu ar fi trebuit să mă întâlnesc cu acea femeie ... ridicol ... o femeie fanatică”.

            Acum încerc să-mi imaginez cum ar fi reacţionat un politician român dacă ar fi fost pus într-o situaţie similară. Care ar fi fost cuvintele spuse „la adăpost” în urma unui incident similar. Dar, ce vorbesc eu de imaginaţie. Ce?  Crezi că îţi trebuie imaginaţie pentru aşa ceva? Să-i ascultăm în persoană: Băsescu: „ţigancă împuţită”, Geoană: „nemernicii dracului”, Boc: „derbedeul dracului”. Şi asta fără să mă cobor la gura unor politicieni ca Vadim sau Becali (sunt europarlamentari, nu?) la ei putem vorbi despre o impresionantă enciclopedie a injurăturilor. De fapt, ei au brevetat „cuvinte de duh” care au intrat în uzul curent al populaţiei. Pe lângă limbajul aleşilor noştri, Brown a fost un gentleman.