Motive pentru a urî

În primele zile ale lunii iunie, s-a desfăşurat la „Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei” din Sighet, un colocviu pe tema persecuţiilor religioase în România comunistă. Au fost reprezentate principalele denominaţiuni religioase: ortodocşi, greco-catolici, penticostali şi baptişti. Nu aş şti să vă spun de ce au lipsit adventiştii.

Ascultându-i pe cei prezenţi acolo, majoritatea, direct sau indirect, victime ale regimului, am înţeles motivul urii lor faţă de comunism. Însă, stau şi mă întreb dacă pierderile şi suferinţele îndurate sunt un argument legitim pentru ura lor? Dacă „soarta” acestora ar fi fost alta? Dacă comunismul le-ar fi oferit suficiente motive să-l îndrăgească? Dacă ar fi fost mult mai prosperi atunci decât acum? Dacă ar fi ştiut să profite iar comunismul ar fi făcut oameni din ei? L-ar mai fi urât? L-ar mai fi condamnat?

E uşor să urăşti ceva dacă acel ceva ţi-a făcut rău. Dar e foarte greu să faci acelaşi lucru  în caz contrar. Sunt foarte mulţi cetăţeni ai acestei patrii, unii trăitori ai acelui timp alţii tineri care nu ştiu despre acele vremuri decât din auzite, care tânjesc cu nostalgie după acele vremuri. Unii dintre ei spun că au dus-o mai bine atunci, alţii cred că ar fi dus-o mai bine atunci. Nu pot să-i contrazic şi să le spun că nu ar putea fi aşa. Cu siguranţă, dacă aş fi trăit în comunism acum aş fi avut un apartament, nu aş fi stat cu chirie, şi un loc de muncă. Dar este acesta un preţ onest pentru propria libertate?

Mi-am trăit doar primii ani ai copilăriei în comunism, prin urmare nu-mi aduc aminte de cozi, foame sau frig. Părinţii au purtat toate aceste poveri. Nu am fost martorul colectivizărilor sau al deportărilor din anii 50 şi nu am trăit spaima morţii. Acolo unde am crescut oamenii se resemnaseră, îşi trăiau veşnicia cum puteau mai bine. Prin urmare nu aş avea motive să urăsc comunismul. Dar îl urăsc. Şi îl urăsc din principiu. În opinia mea acesta este motivul legitim al urii pentru un regim detestabil.

Cum să lecuieşti un fanatic - Amos Oz

Esenţa fanatismului este dorinţa de a-i sili pe ceilalţi să se schimbe. Obişnuita tendinţă de a-l face pe aproapele tău mai bun, de a schimba obiceiurile partenerului de viaţă, de a-ţi manevra copilul sau de a-ţi aduce fratele pe calea cea bună, este animată de acelaşi principiu. Fanaticul vrea să-ţi salveze sufletul, vrea să te mântuiască, vrea să te scoată din robia păcatelor, greşelilor, fumatului, credinţei sau lipsei de credinţă, vrea să-ţi îmbunătăţească alimentaţia sau să te vindece de năravul băuturii sau al votării cu cine nu trebuie. Fanaticii dispreţuiesc această lume şi abia aşteaptă să o schimbe într-una mai bună.

            De la radicalii islamişti şi teroriştii palestinieni continuând cu cei care luptă pentru drepturile animalelor sau împotriva avortului aruncând în aer clinicile care îl practică şi până la cei care încearcă să te convingă de opţiunile lor religioase sau politice, acţionează acelaşi principiu. Fie că este vorba de politică, religie, mediu sau banale obiceiuri structura fanatismului este aceiaşi, diferă doar subiectul în cauză.

            Fanaticul este o făptură care debordează de generozitate. El este un mare altruist. Adesea, fanaticul este mai interesat de tine decât de el însuşi fiind capabil de mari sacrificii pentru binele ce ţi-l doreşte. Stă atârnat de gâtul tău mărturisindu-ţi că te iubeşte şi îţi vrea binele. Nu minte spunându-ţi asta şi face tot ce poate ca să-ţi dovedească. Dar în momentul în care constată că nu poţi fi mântuit, salvat, convertit, adus pe calea cea bună, îţi sare la beregată. De la ataşamentul şi dragostea pe care ţi-o mărturisea trece la ostilitate şi dispreţ. Osama bin Laden nu urăşte occidentul şi atât. El doreşte să ne salveze, să ne mântuiască, să ne elibereze de valorile noastre hidoase, de materialism, de democraţie, de emanciparea femeilor…

            Fanaticul crede că el are dreptate în timp ce toţi ceilalţi se înşeală. Vorbeşte mult şi nu ascultă niciodată. Asta nu înseamnă că oamenii care au opinii ferme sunt fanatici ci doar că sămânţa fanatismului zace în sentimentul superiorităţii categorice. Opusul fanatismului este compromisul. Compromisul a făcut o carieră proastă, fiind văzut ca un semn al slăbiciunii şi al capitulării. Compromisul nu este un fapt fericit, uneori însă, asta poate însemna viaţă. Cei care sunt căsătoriţi zeci de ani cu aceiaşi persoană ştiu ce înseamnă şi cât înseamnă compromisul. Ceilalţi care sunt „integri” şi hotărâţi să nu accepte nici un compromis divorţează repede.

               Nu predic un relativism moral. Departe de mine gândul acesta. Încerc doar să spun că uneori este bine să ne luăm timp să îi ascultăm şi pe ceilalţi. Să ne întrebăm dacă nu este posibil să aibă dreptate iar eu să mă fi înşelat. Să ne punem în locul celuilalt atunci când ne certăm, să ne punem în locul celuilalt atunci când ne plângem de ceva, să ne punem în locul celuilalt tocmai în momentele în care ni se pare că avem dreptate deplină.

            Fanatismul nu se găseşte doar în aceia care îl afişează în mod ostentativ şi brutal. El există şi în forme mai rafinate. Fanatismul se poate regăsi în fiecare din noi într-o măsură mai mare sau mai mică. E contagios, se ia repede şi se vindecă greu.

Acesta este un rezumat al modului în care intelectualul evreu Amos Oz, el însuşi un fanatic vindecat, descrie fanaticul şi fanatismul. Ce remedii propune pentru vindecarea, sau cel puţin pentru diminuarea fanatismului, citiţi în cartea sa „Cum să lecuieşti un fanatic”.

Despre Patriotism

Ne urâm vecinii pentru că nu-şi văd de treburile lor şi se interesează de ale noastre. Îl urâm pe cel care cu pas grăbit îşi face loc la rând înaintea noastră. Îi urâm pe cei care câştigă mai mult decât noi şi pe cei care se descurcă mai bine. Îi urâm pe cei din trafic pentru comportament necivilizat, pe cel care stă deasupra noastră şi ne inundă şi pe cel de dedesubt pentru că face gălăgie. În fapt, urâm pe toată lumea, dar ne iubim Patria şi asta ne face Patrioţi.

G.C. 

Mai citeşte Europa?

Angus Phillips, conferenţiar la Oxford Brookes University, a venit cu o expunere statistică privitoare la piaţa de carte europeană, la numarul de cititori şi preferinţele de lectură din Europa. Astfel, cifrele din anul 2008 arată că 25% dintre germani, 27% dintre britanici, 43% dintre ciprioţi şi 49% dintre portughezi nu au citit niciodată o carte, în timp ce 60% dintre suedezi şi 56% dintre danezi citesc anual mai mult de cinci cărţi.

Sursa: Dilema Veche

Statul şi Biserica: despărţite prin lege dar unite prin nărav

În timpul regimului comunist raportarea faţă de autoritate se făcea diferit de timpurile prezente. Oamenii erau supuşi, obedienţi nu comentau şi executau fiecare directivă ce li se dădea. Din frică sau oportunism, şi uneori, poate de cele mai multe ori şi în cele mai multe cazuri, din convingere, supunerea era oferită fără a fi negociată. Indiferent de motiv autoritatea era autoritate şi trebuia să te raportezi faţă de ea corespunzător, trebuia respectată. Cei mari nu erau caricaturizaţi, luaţi în râs sau puşi sub semnul incompetenţei ori al îndoielii. Puterea nu ajungea subiect de glumă pentru trupele de comedie iar şeful statului era autoritatea supremă. Sub abuzul acestui tip de relaţie pe care cetăţeanul de rând îl avea cu cei de sus întreaga fiinţă era marcată. Fizic deveneam mai gârbovi, mai cocoşaţi cu chipuri triste şi lipsite de demnitate, personalitatea ni se diminua iar puterea de a fi noi înşine dispărea.

Chiar dacă exista ca o subcultură şi lupta pentru a fi diferită, Biserica nu putea să supravieţuiască fără a fi marcată de spiritul vremii. Raportarea dintre credincioşii de rând şi cler era asemănătoare. E drept, nu comporta toate aspectele negative dar copia multe din trăsături. În Biserică cuvântul liderului religios avea greutate. La fel ca şeful statului, preşedintele de Uniune impunea respect pentru unii, şi teamă pentru alţii (vezi mărturiile pastorilor pensionari). De asemenea, clerul de parohie era respectat, evaluat mult deasupra realităţii şi deciziile lui aveau drept de veto, se impunea uşor şi autoritatea sa nu era contestată. Dacă legitimitatea liderului politic era dată de votul mulţimii (real sau nu, până şi comuniştii organizau alegeri), cea a liderului religios era conturată de alegerea lui Dumnezeu şi votul credincioşilor.

În tot acest timp Biserica învăţa să se raporteze faţă de mai marii săi aşa cum cetăţenii se raportau faţă de liderii lor politici. Aspectele de organizare şi trăire religioasă erau modelate după tiparul după care funcţiona şi societatea. Lumea şi Biserica învăţau una de la cealaltă. Cu vaga impresie că Biserica copia mai mult lumea decât se întâmpla invers.

În noul regim lucrurile nu par să se schimbe. Şi cum României îi trebuiau 20 de ani să se deprindă cu democraţia (dacă Brucan ar trăi ar observa că s-a înşelat, poate 40 de ani ar fi necesari),nici Biserica nu pare să fi învăţat lecţia de a se guverna după constituţia divină a Împărăţiei Cereşti, ci priveşte în continuare spre sceptrul puterii şi spre supuşii ei.

            După ce reforma protestantă a rupt universalitatea Bisericii Catolice şi a ajuns ea însăşi stăpână pe anumite teritorii, protestanţii s-au dovedit în multe cazuri asemenea opresorilor lor catolici. Este cunoscută intransigenţa şi regimul aplicat de Luther şi Calvin celor ce la rândul lor aveau să devină eretici faţă de dogma protestantă. Mulţi anabaptişti au murit înecaţi ori arşi pe rug de Calvin sau de alţi protestanţi. „Să ne ferească Dumnezeu”, scria Pierre Bayle, cel mai aprig apărător al protestantismului, atunci când era târât de Jurieu în faţa magistraţilor din Amsterdam, şi dat afară din slujbă „să ne ferească Dumnezeu de inchiziţia protestantă; după cinci sau şase ani ar ajunge atât de groaznică, încât am tânji după cea romană…”.

            Au luptat pentru libertatea de a se închina aşa cum credeau ei că e mai bine, dar această libertate le aparţinea numai lor. Protestanţii n-au ştiu să se poarte faţă de cei ce la rândul lor deveneau „eretici”, altfel de cum s-au purtat catolicii cu ei când erau în aceiaşi situaţie. Copiau nu doar un model comportamental, ci o filozofie, un mod de viaţă. Catolicii erau singurul model pe care-l aveau la îndemână.

           Suntem sclavii timpului în care trăim. Fie că vrem sau nu gândirea politică, filozofică şi societatea în mijlocul căreia existăm influenţează gândirea şi practica religioasă. Biserica predică Evanghelia şi caută să se dezvolte după aceiaşi paradigmă după care Statul îşi urmăreşte interesele politice. Investim în acelaşi fel şi în aceleaşi lucruri în care investeşte şi societatea. Suferim de aceleaşi metehne şi ne facem vinovaţi chiar şi de aceleaşi forme de corupţie. Discursul public s-a mutat în Biserică şi nu e diferit. Dacă cei care ne guvernează numai sunt respectaţi şi sunt înjuraţi la fiecare grevă, mai marii Bisericii şi-au pierdut şi ei respectul închinătorilor şi au parte de acelaşi tratament. Credibilitatea şi a unora şi a celorlalţi suferă la indigo. Nimeni numai întreabă: „Cum spune Scriptura că ar trebui să mă raportez faţă de această situaţie?”, ci aproape toată lumea se lasă manevrată de logica democraţiei de tip liberal şi a dreptului individual uitând că suntem o Biserică nu o Republică.