Scurta zicere

Minciuna n-o acoperi cu alte minciuni, ea se ascunde cel mai bine printre multe adevaruri.

                                                                                                                                                       G. C.

Împărăția din inimile lor

Papa (de la Roma), ultima noastră speranță

            A urcat treptele amvonului radiind în jurul său un aer de siguranță de sine. Ne-a privit și ne-a salutat asigurîndu-ne, printr-un discret limbaj al trupului, că nici unul din noi nu va pleca „nehrănit spiritual”. A deschis Scriptura, a citit cîteva texte biblice și a adresat mulțimii câteva întrebări. Răspunsurile la întrebările adresate au venit foarte ușor din sală. Superficialitatea predicatorului și incapacitatea acestuia de a pătrunde semnificatia Cuvîntului făcea ca răspunsul să fie previzibil. Închinătorii păreau că-și vor pierde interesul, ba chiar și-l pierdeau. Spurgeon spunea că dacă un predicator nu reușește să cîștige interesul ascultătorilor în primele cinci minute, nu va mai reuși deloc. Predicatorul nostru părea de alta opinie. Era convins că lucrurile se vor schimba. Într-una din mînecile de la costum avea ascuns un AS.

            Defapt, avea ascuns un popă. După ce a citit cele cîteva texte biblice, și după un scurt și searbăd comentariu ne afișează pe ecran o știre caldă, adusă în premieră de domnia sa, despre ultimele intenții ale Papei de la Roma în contextul actualei crize economice. Știrea este preluat din surse sigure (ca de altfel toate), mai exact de pe situl oficial al Vaticanului. În timp ce ne sunt descoperite lucruri de o importanță crucială, vorbitorul devine mai viu și mai plin de vervă. Mulțimea se ridică în capul oaselor, ochii se deschid larg, urechile se ciulesc, nimeni nu mai moțăie, nimeni nu mai vrea să plece, toată lumea este atentă. In sfîrșit ceva pentru care merită să vii la biserică.

            Scenariul acesta se repetă tot mai des pe la amvoanele bisericilor noastre. Duzina de predicatori, de ocazie sau cu studii, vor să impresioneze, ba chiar să șocheze. Nu mai găsesc în Scriptură nici un text așa de fascinant care să trezească interes. Toate textele biblice sunt prea cunoscute iar ascultătorul (închinătorul) știe din timp ce vei spune.

            Prin urmare, predicatorul, suferă un fel de mutație devenind jumătate orator iar cealaltă jumătate detectiv. El ne descoperă secrete ce stau la baza marilor conspirații mondiale. El ne va spune ce planuri și-a facut Papa și cum le va veni acesta de hac adventiștilor. Tot el, din surse nu prea la îndemana celor mulți, ne dezvăluie pe unde s-au mai infiltrat iezuitii și cum dirijează francmasonii destinele lumii. Cei mai străluciți dintre ei, dintre predicatori desigur, au dovezi indubitabile. Desconspirările lor sunt însoțite de fotografii si powerpoint-uri. Ce mai, o adevarată plăcere să-i asculți.

            A trecut epoca cînd exemplul crinilor de pe cîmp care nici nu torc nici nu țes ne învăța ceva, iar teologia semințelor căzute în difetite tipuri de sol ne plictisește. Noroc cu Papa. Să trăiască și să fie sănătos că doar el ne mai ține treji în timpul predicii.

Cine suntem noi, adventistii

Adventiștii din Romania au un motiv suplimentar de mândrie. De la apariția filmului documentar "Adventistii", avem cu ce să arătăm celorlalți cine suntem cu adevărat. Argumentul e cu atât mai puternic deoarece materialul a fost realizat de un neadventist. Uităm un lucru : nu este vorba despre noi.

Atunci când despre biserica adventistă din vest, fie că era vorba despre vestul apropiat sau cel îndepărtat, se colportau știri ce păreau să certifice apostazia acestora, știam imediat a ne delimita de ei. Noi eram cei conservatori, cei corecti, ultima oază de normalitate, poate chiar rămășița. Răsuflam ușurați că toată mizeria morală îi caracteriza pe ei în timp ce noi încă mai reușeam să păstrăm curat stindardul Evanghelei.

           Acum, a apărut un documentar favorabil despre ei și credem că este vorba despre noi. L-am multiplicat și i-am incurajat pe toți sa-l vadă pentru a pricepe lumea cine suntem cu adevarat. Insă, dacă am stiut să nu ne asociem cu ei atunci când sufereau un deficit de imagine poate c-ar trebui nici să nu ne atribuim noua meritele ce li se cuvin lor. Să-i felicităm și să așteptăm în liniște să devenim la rândul nostru subiectul unui documentar elogiativ. Dar, până atunci e nevoie de un motiv ca cineva să vrea să facă așa ceva.


Filmul AICI

Motive pentru a urî

În primele zile ale lunii iunie, s-a desfăşurat la „Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei” din Sighet, un colocviu pe tema persecuţiilor religioase în România comunistă. Au fost reprezentate principalele denominaţiuni religioase: ortodocşi, greco-catolici, penticostali şi baptişti. Nu aş şti să vă spun de ce au lipsit adventiştii.

Ascultându-i pe cei prezenţi acolo, majoritatea, direct sau indirect, victime ale regimului, am înţeles motivul urii lor faţă de comunism. Însă, stau şi mă întreb dacă pierderile şi suferinţele îndurate sunt un argument legitim pentru ura lor? Dacă „soarta” acestora ar fi fost alta? Dacă comunismul le-ar fi oferit suficiente motive să-l îndrăgească? Dacă ar fi fost mult mai prosperi atunci decât acum? Dacă ar fi ştiut să profite iar comunismul ar fi făcut oameni din ei? L-ar mai fi urât? L-ar mai fi condamnat?

E uşor să urăşti ceva dacă acel ceva ţi-a făcut rău. Dar e foarte greu să faci acelaşi lucru  în caz contrar. Sunt foarte mulţi cetăţeni ai acestei patrii, unii trăitori ai acelui timp alţii tineri care nu ştiu despre acele vremuri decât din auzite, care tânjesc cu nostalgie după acele vremuri. Unii dintre ei spun că au dus-o mai bine atunci, alţii cred că ar fi dus-o mai bine atunci. Nu pot să-i contrazic şi să le spun că nu ar putea fi aşa. Cu siguranţă, dacă aş fi trăit în comunism acum aş fi avut un apartament, nu aş fi stat cu chirie, şi un loc de muncă. Dar este acesta un preţ onest pentru propria libertate?

Mi-am trăit doar primii ani ai copilăriei în comunism, prin urmare nu-mi aduc aminte de cozi, foame sau frig. Părinţii au purtat toate aceste poveri. Nu am fost martorul colectivizărilor sau al deportărilor din anii 50 şi nu am trăit spaima morţii. Acolo unde am crescut oamenii se resemnaseră, îşi trăiau veşnicia cum puteau mai bine. Prin urmare nu aş avea motive să urăsc comunismul. Dar îl urăsc. Şi îl urăsc din principiu. În opinia mea acesta este motivul legitim al urii pentru un regim detestabil.