Alegerea greşită

Cele mai bune ilustratii pentru pastori

Mamelor, nu vă lăsaţi copiii să se facă pastori

Profeţia lui Fukuyama
sau
Cum se va sfârşi istoria.

Se poate prezice viitorul?

Privind lucrurile prin prisma păcii şi a războiului, secolul XX a fost cel mai sângeros şi mai violent din istoria omenirii. Numai cele două războaie cu caracter mondial au produs zeci de milioane de morţi, populaţia civilă fiind în aceiaşi măsură afectată ca şi soldaţii de pe front. Având în minte şi proaspăta amintire a celor mai recente conflicte, ne întrebăm cum va arăta oare, sub acelaşi raport, secolul XXI?

Prezicerea viitorului a fost o îndeletnicire tentantă încă din cele mai vechi timpuri, funcţia oracolului străbătând întreaga istorie antică. În perioada modernă celebrele anticipări ale lui Jules Verne sau H.G. Wells i-a transformat pe aceştia în unii dintre fondatorii previziunilor tehnologice.

Dacă în domeniul ştiinţelor exacte aceste proiecţii îndrăzneţe au uimit pe oamenii de azi prin precizia cu are au fost calculate zborurile cosmice spre cele mai îndepărtate planete, funcţia predictivă în domeniul ştiinţelor sociale suferă de un serios decalaj faţă de ştiinţele exacte.

Profeţi şi profeţii.

Ritmul accelerat pe care revoluţia tehnico-ştiinţifică l-a impus tuturor activitităţilor umane, pune la grea încercare capacitatea omului, a instituţiilor sociale şi internaţionle de a se adapta acestui ritm vertiginos. În aceste condiţii în care informaţiile au devenit universale şi comunicaţiile instantanee, deciziile luate azi trebuie concepute în vederea zilei de mâine. În arena politica internaţională schimbările se produc atăt de rapid, încât decizii care ţin seama doar de conjunctura momentului pot fi deja perimate atunci când sunt anunţate. Prin urmare, „cunoaşterea viitorului imediat a devenit o condiţie a procesului decizonal, iar cunoaşterea viitorului mai îndepărtat – o premisă a oricărei planificări judicioase”.[1]

Mânată de aceste considerente literatura prospectivă a cunoscut o proliferare extraordinară. Începând cu anii ’60 şi ’70 ai secolului trecut un număr mare de institute de cercetare şi societăţi futurologice îşi exprimau opiniile cu privire la anul 2000.[2]

Bazate pe un demers ştiinţific, în cercetarea lor, societăţile cu acest gen de preocupări, analizând contextul prezent şi tendinţele ce se manifestau au încercat să prevadă unde anume vor duce toate acestea, adică să prezică viitorul.

La sfârşitul anilor ’60 J. Forrester şi D. Meadows au elaborat un model al lumii viitoare construit pe baza a cinci variabile: populaţie, resurse naturale, investiţii capitale în agricultură, investiţii în industrie şi poluare.[3] Extrapolarea acestor variabile i-a dus pe autori la prezicerea prăbuşirii lumii la începutul secolului XXI. Lucru care evident nu s-a întâmplat.

Câţiva ani mai târziu, în lucrarea Anul 2000, Herman Kahn şi Anthony Wiener preziceau o „lume standard” cu zece puteri majore, între care două superputeri – SUA şi URSS, cinci mari puteri – Japonia, Germania occidentală, Franţa, Anglia şi China, trei puteri intermediare – Canada, Italia şi India, precum şi 120 de ţări mici şi mijlocii.[4] Cei doi, însă, n-au prevăzut prăbuşirea URSS.

Dacă profeţiile cu caracter politic au o arie de interes limitată, de cele mai multe ori preocupările pentru viitorul omenirii şi al planetei din punct de vedere ecologic şi demografic au suscitat interesul multora dintre noi.

Astfel, la începutul anilor ’70 a apărut primul best-seller eco-apocaliptic scris de un profet universitar american, Paul Erlich, care anunţa în Bomba demografică (1968) că: „La sfârşitul anilor ’70 sau, cel mai tîrziu, ’80, sute de milioane de oameni vor muri de subnutriţie. Nimic nu mai poate opri explozia mortalităţii globale“. Sau, mai târziu, în Sfârşitul prosperităţii (1974): „S-a creat o situaţie care se va solda cu moartea unui miliard de oameni. Către 1985, omenirea va intra într-o epocă de lipsuri grave, provocată de exploatarea şi de epuizarea resurselor naturale”.

Marele demograf, economist şi politolog englez Thomas Malthus, bazat pe un principiu de calcul probabilistic formula o teorie prin care stabilea că populaţia creşte în proporţie geometrică iar resursele cresc doar în proporţie aritmetică. Prin urmare, creşterea populaţieie va surclasa stocul finit de resurse şi va provoca o catastrofă.

Într-adevăr teoria pare destul de logică; cum ar putea fi posibilă supravieţuirea unei specii mereu mai numeroase, în condiţiile unui cadru natural fix? Insă, ultimul secol demonstrează că odată cu creşterea frenetică a populaţiei a crescut şi nivelul de trai[5], iar una din cele mai mari probleme ale omenirii nu este foametea ci obezitatea.

Profeţia lui Fukuyama.

Fostul director adjunct al echipei de planificare politică din cadrul Departamentului de Stat al S.U.A. şi cel mai influent expert în relaţii internaţionale şi ştiinţe politice al acestui secol, Francis Fukuyama, şi-a câştigat notorietatea cu un articol publicat în The National Interest din vara anului 1989.[6] Articolul avea să suscite multe comentarii şi controverse, mai întâi în Statele Unite, şi apoi în alte ţări precum Anglia, Franţa, Italia, Uniunea Sovietică, Brazilia, Africa de Sud, Japonia şi Coreea de Sud. Motivat de interesul manifestat de elita intelectuală şi de criticile provocate de articol, acesta îşi dezvoltă teza publicând în anul 1991 cartea Sfârşitul istoriei şi ultimul om. Bun analist politic, plecând de la premise filozofice şi studierea contextului politic, încurajat fiind şi de neaşteptata prăbuşire a imperiului sovietic, profetul timpurilor moderne prevedea un sfârşit optimist al istoriei.

Sfârşitul istoriei…

Fukuyama porneşte de la o realitate istorică a ultimului sfert de secol, în care dictaturi aparent puternice precum autoritarismul militar de dreapta sau comunismul totalitar, din America Latină până în Europa de Est, de la Uniunea Sovietică până la Orientul Mijlociu şi Asia, şi-au demonstrat ineficienţa şi slăbiciunile. În întreaga lume, a apărut un uimitor consens în privinţa legitimităţii democraţiei liberale, pe măsură ce aceasta învingea ideologii rivale ca monarhia ereditară, fascismul şi, cel mai recent comunismul.

În timp ce celelalte forme anterioare de guvernare erau caracterizate de grave deficienţe şi absurdităţi care au dus în final la prăbuşirea lor, despre democraţie, politologul afirmă că este singura formă de guvernare lipsită de astfel de contradicţii interne fundamentale. Prin urmare, democraţia liberală, ar putea fi „punctul final al evoluţiei ideologice a omenirii” şi „forma finală de guvernare umană”, constituind astfel „sfârşitul istoriei”.

Unii opozanţi au încercat să demonstreze slăbiciune raţionamentului său invocând derularea unor evenimente precum dărâmarea Zidului Berlinului, represaliile comuniste din Piaţa Tienanmen sau invazia irakiană din Kuweit ca dovezi ca „istoria continuă” şi deci el se înşeală. Fukuyama nu la încetarea evenimentelor se referea sau că nimic demn de menţionat nu va mai avea loc ci la faptul că puţin câte puţin democraţia va câştiga din ce în ce mai mult teren în detrimentul celorlalte forme de guvernare, lupta dintre ideologii se apropie de sfârşit, iar întreaga omenire se îndreaptă către democraţie. Nu vom mai cunoaşte nici-o altă ideologie, democraţia fiind cea cu care se va încheia istoria iar „ultimul om” fiind beneficiarul ei. Hitler, Stalin, Musolini sau chiar Ceauşescu sunt figuri cu care nu ne vom mai întâlni, astfel de aberaţii ideologice nu se vor mai naşte niciodată.

Fundamentul filozofic.

Expresia „sfârşitul istoriei” nu-i aparţine autorului cărţii cu acelaşi nume. Înţelegerea acesteia, nu ca o stopare a evenimentelor, ci ca un proces coerent, evolutiv a fost asociată cu marele filozof german G. W. F. Hegel. Conceptul a fost împrumutat şi de Karl Marx prin intermediul căruia el devine o parte a atmosferei intelectuale cotidiene.

Pentru ambii gânditori, există o dezvoltare coerentă a societăţilor omeneşti de la simple societăţi tribale bazate pe sclavie şi pe agricultura de subzistenţă, la diverse teocraţii, monarhii şi aristocraţii feudale. Atât Hegel, cât şi Marx considerau că această evoluţie nu era fără sfârşit, şi că ea avea să se încheie când omenirea va fi realizat acea formă a societăţii care să-i satisfacă aspiraţiile fundamentale.

Astfel, cei doi gânditori afirmau un „sfârşit al istoriei”: pentru Hegel acesta era statul liberal, iar pentru Marx – societatea comunistă. Prin urmare „sfârşitul istoriei” nu însemna că ciclul natural al naşterii, vieţii şi morţii avea să înceteze, că nu mai aveau să se petreacă evenimente importante, sau că ziarele care s-au publicat până acum încetau să mai existe. Însemna, mai curând, că nu va mai fi un progres al principiilor şi instituţiilor de bază, pentru că toate chestiunile cu adevărat importante au fost rezolvate.

Hegel consideră că fiinţele omeneşti, ca şi animalele, au nevoi fireşti, îşi doresc hrană, adăpost şi, înainte de toate, conservarea lor fizică. Totuşi omul se deosebeşte fundamental de animale, pentru că, în plus, el doreşte dorinţa altor oameni, adică el doreşte să fie „recunoscut”. Această dorinţă de recunoaştere, de afirmare a valorii şi a demnităţii umane a dus la falimentul tuturor regimurilor opresive. Căderea comunismului a fost determinată tocmai de această dorinţă de recunoaştere şi afirmare. Nevoie ce era flagrant încălcate de către regim. Prin urmare căderea lui s-a produs din interior, fără a fi nevoie de o intervenţie militară externă.

Dacă din ’90 până azi mai sunt încă state nedemocratice, Fukuyama crede că acest lucru nu va rămâne aşa, democraţia va învinge pentru că ea este singura care poate împlini această nevoie fundamentală. Şi cu ea se va sfârşi istoria.

Realpolitik versus neoconservatorism.

Fukuyama este considerat ca fiind unul din arhitecţii doctrinei neoconservatoare[7]. Acest curent de gândire s-a opus politicii externe realiste propuse de Henry Kissinger.

Când era secretar de stat în anii’70, Kissinger îşi prevenea cetăţenii că „azi, pentru prima oară în istorie, ne confruntăm cu realitatea crudă a unei sfidări comuniste fără sfârşit…”[8]. După părea lui, era utopică ideea de a se încerca reformarea structurilor politice şi sociale fundamentale ale unor puteri ostile, ca Uniunea Sovietică. Maturitatea politică însemna să acceptăm lumea aşa cum era ea, şi nu cum am fi vrut noi să fie, adică să se ajungă la o înţelegere cu Uniunea Sovietică a lui Brejnev. Cu alte cuvinte, Statele Unite şi alte democraţii trebuiau să înveţe să convieţuiască cu puterea sovietică. Opinia lui Kissinger nu era, în nici un caz, singulară. De fapt, oricine era implicat profesional în studiul ştiinţelor politice credea în viabilitatea comunismului. Prăbuşirea lui în întreaga lume, la sfârşitul anilor ’80, a fost, din această cauză, aproape total imprevizibilă.

Opunându-se realpolitik- ului, formula germană a doctrinei realismului politic, al cărei părinte e Kissinger, neoconservatorismul este cel care susţine ideea că democraţia este un sistem politic, independent de orice ideologie, ce trebuie propus tuturor oamenilor. De asemenea, neoconservatorismul are o puternică dimensiune reactivă. Un neoconservator nu poate sta nepăsător atunci când demnitatea umană este călcată în picioare, fie în patria lui, fie oriunde în lume. Din această pricină, gândirea neoconservatoare nu este una a priori pacifistă, ci înţelege războiul ca fiind un element neplăcut, dar necesar în multe situaţii dificile. În forma sa restrânsă, neoconservatorismul militează pentru uzul forţei militare, dacă e necesar, chiar în mod unilateral, pentru înlocuirea regimurilor autocrate cu unele democratice.

Convertirea lui Fukuyama

Fukuyama a susţinut schimbarea regimului irakian şi a semnat în 1998 scrisoarea colectivă adresată de către Proiectul pentru un Nou Secol American preşedintelui de la acea vreme, Bill Clinton, prin care Statelor Unite li se cerea intensificarea eforturilor pentru răsturnarea de la putere a lui Saddam Hussein (respectiva scrisoare fusese semnată şi de către intelectuali neoconservatori precum Bill Kistol şi Robert Kagan şi de personaje politice precum Paul Wolfowitz şi Richard Perle, inclusiv fostul Secretar al Apărării, Donald Rumsfeld). Acum însă, Fukuyama apreciază războiul din Irak ca pe unul de tip greşit, purtat în locul şi la timpul nepotrivit, „cea mai elementară greşeală” fiind, în opinia sa, „supraestimarea pericolului adresat Statelor Unite de islamismul radical”.

În carte „America la Răscruce” (2006), declară că, atât ca simbol politic, cât şi ca set de gândire, neoconservatorismul „a evoluat în ceva ce eu unul nu-l mai pot susţine” şi că ar trebui aruncat în lada cu ideologii discreditate a istoriei. Deşi militează în continuare pentru ideea reformei democratice, Fukuyama se dezice de neoconservatorism recunoscând că s-a cam grăbit atunci când a profetizat „sfârşitul istoriei”.

---

[1] Silviu Brucan. Secolul XXI: viitorul Uniunii Europene; Războaiele în secolul XXI (Iaşi: Polirom, 2005), 72.

[2] Mankind 2000, Commission for the Year 2000, Europa 2000, Zukunft 2000.

[3] J. Forrester. World Dynamics. Wright – Allen Press, Cambridge, 1969.

[4] H. Kahn, A. Wiener. The Year 2000, Macmillan, New York, 1967.

[5] Cazul Statelor Unite: pe ultimele două sute de ani între 1800 şi 2006, populaţia a crescut de la 5 la 300 de milioane de oameni. În acelaşi timp, preţul cerealelor s-a prăbuşit, iar media de viaţă a explodat.

[6] The End of history?, The National Interest 16 (vara 1989).

[7] Rădăcinile neoconservatorismului se găsesc într-un grup de intelectuali evrei care frecventa City College of New York pe la sfârşitul anilor ’30 şi începutul anilor ’40. Grupul îi includea pe Irving Kristol, Daniel Bell, Irving Howe şi alţii.

[8] Henry Kissinger. American Foreign Policy (New York: Norton, 1977), 302.

Francis Fukuyama, este profesor de economie politică internaţională la Şcoala de Studii Internaţionale Avansate din Universitatea John Hopkins. Născut în 1952 la Chicago, a urmat studii clasice la Universitatea Cornell şi a obţinut doctoratul în ştiinţe politice la Universitatea Harvard cu o teza despre politica externa a Uniunii Sovietice în Orientul Mijlociu (1981). Între anii 1979-1980, 1983-1989 şi 1995-1996 a fost membru al Departamentului de Ştiinţe Politice al Corporaţiei RAND, iar între anii 1981-1982 şi 1989 a lucrat la Departamentul de Stat al Statelor Unite.

Henry Kissinger a fost Secretar de Stat al Administraţiei Americane în timpul lui Richard Nixon şi al lui Gerald Ford, a jucat un rol cheie în diplomaţia mondială între 1969 şi 1977. În anul 1973 i-a fost acordat, alături de generalul vietnamez Lê Ðức Thọ, Premiul Nobel pentru Pace pentru contribuţia sa decisivă la încetarea devastatorului conflict din Vietnam. În ciuda aprecierii şi recunoaşterii oficiale de care se bucură, acţiunile sale în planul politicii externe i-au determinat pe mulţi comentatori, în frunte cu Christopher Hitchens, să-l acuze pe diplomatul american de crime de război. Decernarea Premiului Nobel rămâne o decizie controversată şi în zilele noastre.

Nunta Copacilor