31 mar. 2009

De ce ne plac Mihai Gâdea şi Adrian Mutu


Rating. E un termen pe care l-am învăţat de la televizor. Desemnează lupta multelor televiziuni pentru audienţă. Şi ce se face pentru ea? Nu e domeniul meu, dar, nu e nici greu de ghicit. E o realitate bine cunoscută aceea că, micul ecran luptă pentru atenţia fiecăruia dintre noi oferind ceea ce se caută. Iar ceea ce se caută nu e întotdeauna ceea ce e necesar, util, sau moral. Şi astfel se face că în lumina reflectoarelor şi în faţa camerelor de luat vederi dănţuie tot felul de saltimbanci. E drept, mulţi dintre ei (sau puţini!!!, nu ştiu) au valoare artistică, sunt buni în ceea ce fac şi pot da lecţii. Dar valoarea lor este supradimensionată şi extinsă în domenii în care nu sunt cei mai pricepuţi, şi din nişte simpli actori sau cântăreţi ajung să ne fie modelele în toate aspectele vieţii. Aşa se face că o cucoană, e drept, bună prezentatoare de televiziune şi cu mult fler, însă divorţată şi trăind acum o altă aventură mai scabroasă decât toate câte a avut, ne vorbeşte despre familie. La fel, vedetele porno, oferă secretele succesului în cuplu, iar marii sportivi şi oamenii politici ai căror copii sunt urmăriţi penal pentru trafic de droguri sau mai ştiu eu câte altele, ne vorbesc despre cum să ai o familie fericită.
Dar pentru rating nu se luptă doar televiziunile. Ce ne dorim cel mai mult atunci când avem o oră de rugăciune, o evanghelizare sau un obişnuit serviciu divin? Dar atunci când organizăm un festival, un congres al tinerilor sau unul studenţesc? Răspuns: RATING.
Dar îmi veţi spune probabil, că nu e nimic rău în asta, că de fapt acesta este scopul, să fim auziţi de cât mai mulţi oameni, de orice seminţie, limbă şi norod, până la marginile pământului. Adevărat, însă ceea ce reproşez, ca şi în cazul televiziunilor, nu este goana după rating, ci actorii de pe scenă.
Aşa se face că pentru a mai înviora prezenţa la adunările de rugăciune şi pentru a hrăni spiritual sufletele înfometate, căutăm pentru amvoanele bisericilor noastre oameni ai lui Dumnezeu cu multă prezenţă scenică. Ne plictisim dacă predica nu seamănă cu vreunul din showurile de succes televizate ori dacă vorbitorul nu se ridică la înălţimea vreunuia din prezentatori. Şi cine să reuşească acest deziderat? Cu siguranţă nu simplii predicatori ai neprihănirii, sunt prea demodaţi. Am ajuns să iubim omul lui Dumnezeu doar dacă aduce cu vreun star de muzică pop, îl privim cu plăcere predicând de la amvon atunci când seamănă cu vreun sportiv urcat pe prima treaptă a podiumului, ascultăm fascinaţi ceea ce spune atunci când stăpâneşte arta demagogică a politicianului şi retorica versatului actor. Apreciem oamenii după numărul apariţiilor la televizor după gradul de popularitate şi succesul câştigat pe plan profesional şi material. Suntem captivaţi de discursul teologic dacă vorbitorul se mişcă bine, vorbeşte bine şi spune lucruri „interesante”, dar mai ales dacă este cineva, dacă numele lui apare pe coperta vreunei cărţi, în ziare sau la televizor. Iar dacă nu îndeplineşte niciuna din condiţii este plictisitor. Vedetismul a ajuns să definească un evanghelist de succes. Îi cunoaştem şi îi apreciem pe cei ai căror predici pe internet şi emisiuni televizate au făcut înconjurul lumii.
Nu vreau să spun că tot ceea ce este la televizor sau pe internet e rău sau fără valoare. Departe de mine gândul acesta. Sunt vorbitori şi gânditori valoroşi de pe urmă cărora reuşesc să mă îmbogăţesc doar prin intermediul mijloacelor media. Mutaţia nefirească care a avut loc este că principalul criteriu de apreciere este popularitate celui în cauza, cât de cunoscut şi celebru a devenit. Am ajuns să confundăm valoarea unei vieţi neprihănite cu valoarea dată de scenă.
Deunăzi, am căutat surse extra-biblice care să ateste istoricitatea lui Isus Hristos. Am vrut să văd dacă în afară de evanghelişti a mai avut cineva interes să scrie despre persoana Sa. Era, trebuie să recunoaştem, chiar dacă nu am accepta statutul de Fiu al lui Dumnezeu, un personaj fascinant care ar fi meritat puţină atenţie chiar dacă numai din curiozitate sau spirit polemic sau de ce nu pentru audienţă. Însă elita intelectuală a timpului Său nu a fost deloc interesată de un aşa personaj. În afara celor câteva amintiri tangenţiale din corespondenţa şi scrierile unor istorici şi guvernatori romani care, repet, nu au intenţionat să scrie despre Hristos, ci referirile lor sunt pur accidentale, mai avem pasajul din Antichităţi iudaice al lui Iosefus Flavius. Exceptând faptul că acest paragraf, în care aminteşte despre un om „dacă aievea i se poate spune om” cu numele Isus, se presupune a fi o interpolare creştină târzie, şi admiţând că pasajul este autentic, mai rămâne un reproş. Cum se face că Iosefus Flavius consumă în volumul doi din Antichităţi, unde se găseşte şi referinţa la Isus, zeci de pagini, în care descrie cu lux de amănunte viaţa unor împăraţi romani obscuri, împăraţi cu domnii scurte despre care istoria nici nu se oboseşte prea mult azi. Iar despre Isus Hristos, un personaj aşa „interesant” cum măcar ar fi putut fi perceput, în doar opt rânduri epuizează subiectul? De ce nici un intelectual al timpului Său nu a fost interesat de existenţa Sa? Cum s-a putut ca „fenomenul” să fie complet trecut cu vederea de filosofii greci, ori de istoricii romani? De ce nici un poet de la curte n-a scris nici-o poezie despre El? Nici măcar Irod nu L-a întâlnit până în ziua judecăţii când i-a fost trimis de Pilat, deşi ar fi putut dispune oricând sa-i fie adus pentru un spectacol de minuni, sau din simplă curiozitate măcar. De ce elita vremii L-a ignorat? Răspunsul există şi a fost anticipat. Pentru că „n-avea nici frumuseţe, nici strălucire care să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.” Isus Hristos nu avea profilul liderului militar capabil sa răstoarne ordinea socială. Nici alura intelectualilor cu diplome şi grade academice. Predicile Sale nu aveau sonoritatea discursurilor oratorice din senatul roman şi nu semăna cu niciuna din vedetele timpului Său. Pe scurt; era neinteresant şi nepopular.
Pentru că „Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii…ba încă lucrurile care nu sunt”. Oameni prin care Dumnezeu lucrează şi prin intermediul cărora schimbă destinele altora, trăiesc şi mor ca nişte anonimi, fără ca noi să cunoaştem cât le datorăm. Vom continua mai departe să alergăm după ce străluceşte şi face zgomot şi la fel vom continua să ignorăm pe cei ce în tăcere şi umilinţă au învăţat de la Hristos lecţii nepopulare, lecţii ce ar fi trebuit să le învăţăm şi noi… de la ei.