30 apr. 2010

Înjurăturile la ei şi la noi - Nu-i aşa c-avem imaginaţie?


Zilele acestea, a ţinut loc de prima pagină (Times) în Marea Britanie, o gafă făcută de cel mai important om în stat. Aflat în campanie electorală înaintea alegerilor din 6 mai, Gordon Brown este abordat de o pensionară de 65 de ani care deşi s-a declarat laburistă l-a pus în dificultate pe premier cu câteva întrebări incomode. După cinci minute, discuţia se termină amiabil. Brown pleacă spunându-i femeii că i-a părut bine de cunoştinţă după care mai adaugă un zâmbet şi un salut cu mâna. Urcat în maşină, şi crezându-se la adăpost faţă de reporteri şi alegători, liderul politic îşi ia libertatea să tragă câteva concluzii neştiind că microfonul de la cravată este încă deschis; „A fost un dezastru ... nu ar fi trebuit să mă întâlnesc cu acea femeie ... ridicol ... o femeie fanatică”.
            Acum încerc să-mi imaginez cum ar fi reacţionat un politician român dacă ar fi fost pus într-o situaţie similară. Care ar fi fost cuvintele spuse „la adăpost” în urma unui incident similar. Dar, ce vorbesc eu de imaginaţie. Ce?  Crezi că îţi trebuie imaginaţie pentru aşa ceva? Să-i ascultăm în persoană: Băsescu: „ţigancă împuţită”, Geoană: „nemernicii dracului”, Boc: „derbedeul dracului”. Şi asta fără să mă cobor la gura unor politicieni ca Vadim sau Becali (sunt europarlamentari, nu?) la ei putem vorbi despre o impresionantă enciclopedie a injurăturilor. De fapt, ei au brevetat „cuvinte de duh” care au intrat în uzul curent al populaţiei. Pe lângă limbajul aleşilor noştri, Brown a fost un gentleman.


 

27 apr. 2010

Ştiinţă şi (sau) politică

La modă, de ceva vreme încoace, este tandemul ştiinţă şi religie. Fie că s-au excomunicat reciproc ori au fost puse una în slujba celeilalte, cele două ştiinţe, împreună luate, au dat naştere multor dezbateri pătimaşe. S-au scris cărţi, s-au ţinut cursuri, s-au organizat colocvii, s-au creat prietenii dar s-au născut şi animozităţi, şi toate acesta pentru a stabili o relaţie între „Biserică şi Academie”, ştiinţa fiind noua gândire filozofică a modernităţii.
Uneori, pentru a fi acceptată, religia şi-a însuşit instrumentele şi prerogativele ştiinţei. La rândul ei, ştiinţa, pentru a avea câştig de cauză, s-a lăsat condusă de principii „raţionale” la fel de abstracte şi transcendente în raport cu realitatea asemenea principiilor religioase cărora doreau să le ia locul. Astfel, am avut parte de explicaţii ştiinţifice cu caracter mistic şi de pretenţii religioase cu caracter ştiinţific.
            Zilele acestea am descoperit un alt conflict, de data aceasta între ştiinţă şi politică. Un conflict ce a depăşit graniţele ideologiei şi al argumentelor ajungându-se până la atacuri la persoană. Ştiinţele istorice, căci despre ele este vorba, au fost întotdeauna un instrument de propagandă politică. La nivelul claselor generale şi liceu, istoria are un caracter mitologic fiind folosită ca mijloc de coeziune naţională (ce ne-am face fără figurile emblematice ale lui Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, curajul dacilor şi simţul practic al romanilor pe care, bineînţeles, noi le-am moştenit). Dar, deşi acest lucru este cunoscut şi considerat necesar, lumea academică a avut libertatea să discute şi să scrie istoria aşa cum au descoperit-o şi înţeles-o din sursele cercetate. Cel puţin, aşa am crezut până acum.
          Sylvain Gouguenheim, profesor de istorie medievală la École Normale Supérieure din Lyon
 
În primăvara anului 2008, Sylvain Gouguenheim, profesor de istorie medievală la École Normale Supérieure din Lyon, a publicat volumul „Aristote au Mont Saint-Michel”. Autorul tratează un fragment esenţial din istoria spiritualităţii europene şi pune problema dacă Europa datorează atât de mult islamului şi lumii arabe pentru evoluţia sa spirituală aşa cum susţin şi scriu un număr mare de istorici şi intelectuali. Teza oficială este aceea că europenii datorează cunoaşterea ei islamului. Graţie arabilor, cunoaşterea grecească a tranzitat din lumea abasidă până în Europa. Cu alte cuvinte, traducerile din greacă în arabă ar fi ajuns în Europa şi ar fi fost pe urmă traduse în latină. Fenomenul este incontestabil şi real, dar ceea ce reproşează profesorul este faptul că acest fenomen comportă o dimensiune asupra căreia nu se insistă deloc. Traducerile din greacă în arabă au fost realizate de sirieni creştini arabizaţi sau de către arabi creştini. Cultura greacă a ajuns în Europa graţie unor arabi sau unor vorbitori de limbă arabă care nu erau musulmani. Pe de altă parte, este adevărat că în sânul civilizaţiei musulmane au existat oameni interesaţi de cultura grecească: binecunoscuţii Avicenne, Averroes, Al Farabi. Dar, oricât de străluciţi ar fi fost ei, nu au reuşit niciodată să influenţeze societatea lor. Modul lor de gândire era prea elitist, considerau că filozofia nu trebuia să fie abordată decât de elite. Prin urmare, profesorul considera că Europa s-a dezvoltat foarte mult de una singură sau prin contactul cu Bizanţul.
            Mergând împotriva curentului s-a dezlănţuit furtuna. Gouguenheim nu a crezut niciodată că se va întâmpla ceea ce avea să urmeze. La scurt timp după publicarea cărţii a apărut o serie de atacuri din partea colegilor de breaslă şi din partea presei. Ceea ce ar fi trebuit să reprezinte un subiect de dezbatere s-a transformat într-un atac la persoană. Preofesorul Gouguenheim a fost exclus din laboratorul de cercetare al Şcolii Normale Superioare din Lyon , pierzând în felul acesta, dreptul de a mai coordona teze de doctorat. Adversarii săi au semnat trei petiţii împotriva autorului, acesta fiind declarat islamofob şi rasist. Una dintre petiţii a fost publicată de cotidianul Libération şi semnată de 56 de cercetători, iar alte două petiţii semnate de peste două sute de studenţi şi angajaţi ai Şcolii Normale Superioare din Lyon, solicitând o anchetă amănunţită a autorului. Acuzaţiile ce i se aduceau erau contradictorii. I s-a reproşat, pe de-o parte, că tot ceea ce a scris era cunoscut şi că volumul nu aduce nimic nou, iar pe de-alaltă parte, s-a spus că informaţiile din carte sunt false. Din meniu nu au lipsit nici ameninţările scrise.
            În Franţa există un discurs oficial prin care se recunoaşte că lume europeană are o datorie faţă de lumea musulmană, şi asta pentru a stabili relaţii pacifiste între cele două culturi. Există o teamă că cea mai mică critică a lumii islamice medievale ar da naştere unui conflict între civilizaţiile contemporane. Problema ştiinţifică a fost transformată într-o ideologie din raţiuni politice. Cei care se împotrivesc curentului sunt trataţi drept fascişti sau rasişti. Chiar Uniunea Europeană „a sugerat” ca manualele şcolare să redea o relatare favorabilă a implicării islamului în moştenirea europeană.
            Acum mă întreb câte din „adevărurile ştiinţifice” nu au fost alterate de moda politică a timpului?   

26 apr. 2010

Despre prostie şi fericire

Zilele aceste mi-am luat timp să citesc cateva postări de pe blogul proaspăt descoperit al unui prieten (aici). Articolele "contestă non-valorile şi nepăsarea" şi înfierează cangrenarea societăţii româneşti. Dacă trăieşti în această societate şi înţelegi cât de cât ce se întâmplă în jurul tău este greu să nu încerci sentimente de indignare. Citindu-le am realizat (încă odată) că pentru a fi fericit trebuie să fii prost, să nu înţelegi, să nu vezi, să nu auzi.