Statul şi Biserica: despărţite prin lege dar unite prin nărav

În timpul regimului comunist raportarea faţă de autoritate se făcea diferit de timpurile prezente. Oamenii erau supuşi, obedienţi nu comentau şi executau fiecare directivă ce li se dădea. Din frică sau oportunism, şi uneori, poate de cele mai multe ori şi în cele mai multe cazuri, din convingere, supunerea era oferită fără a fi negociată. Indiferent de motiv autoritatea era autoritate şi trebuia să te raportezi faţă de ea corespunzător, trebuia respectată. Cei mari nu erau caricaturizaţi, luaţi în râs sau puşi sub semnul incompetenţei ori al îndoielii. Puterea nu ajungea subiect de glumă pentru trupele de comedie iar şeful statului era autoritatea supremă. Sub abuzul acestui tip de relaţie pe care cetăţeanul de rând îl avea cu cei de sus întreaga fiinţă era marcată. Fizic deveneam mai gârbovi, mai cocoşaţi cu chipuri triste şi lipsite de demnitate, personalitatea ni se diminua iar puterea de a fi noi înşine dispărea.

Chiar dacă exista ca o subcultură şi lupta pentru a fi diferită, Biserica nu putea să supravieţuiască fără a fi marcată de spiritul vremii. Raportarea dintre credincioşii de rând şi cler era asemănătoare. E drept, nu comporta toate aspectele negative dar copia multe din trăsături. În Biserică cuvântul liderului religios avea greutate. La fel ca şeful statului, preşedintele de Uniune impunea respect pentru unii, şi teamă pentru alţii (vezi mărturiile pastorilor pensionari). De asemenea, clerul de parohie era respectat, evaluat mult deasupra realităţii şi deciziile lui aveau drept de veto, se impunea uşor şi autoritatea sa nu era contestată. Dacă legitimitatea liderului politic era dată de votul mulţimii (real sau nu, până şi comuniştii organizau alegeri), cea a liderului religios era conturată de alegerea lui Dumnezeu şi votul credincioşilor.

În tot acest timp Biserica învăţa să se raporteze faţă de mai marii săi aşa cum cetăţenii se raportau faţă de liderii lor politici. Aspectele de organizare şi trăire religioasă erau modelate după tiparul după care funcţiona şi societatea. Lumea şi Biserica învăţau una de la cealaltă. Cu vaga impresie că Biserica copia mai mult lumea decât se întâmpla invers.

În noul regim lucrurile nu par să se schimbe. Şi cum României îi trebuiau 20 de ani să se deprindă cu democraţia (dacă Brucan ar trăi ar observa că s-a înşelat, poate 40 de ani ar fi necesari),nici Biserica nu pare să fi învăţat lecţia de a se guverna după constituţia divină a Împărăţiei Cereşti, ci priveşte în continuare spre sceptrul puterii şi spre supuşii ei.

            După ce reforma protestantă a rupt universalitatea Bisericii Catolice şi a ajuns ea însăşi stăpână pe anumite teritorii, protestanţii s-au dovedit în multe cazuri asemenea opresorilor lor catolici. Este cunoscută intransigenţa şi regimul aplicat de Luther şi Calvin celor ce la rândul lor aveau să devină eretici faţă de dogma protestantă. Mulţi anabaptişti au murit înecaţi ori arşi pe rug de Calvin sau de alţi protestanţi. „Să ne ferească Dumnezeu”, scria Pierre Bayle, cel mai aprig apărător al protestantismului, atunci când era târât de Jurieu în faţa magistraţilor din Amsterdam, şi dat afară din slujbă „să ne ferească Dumnezeu de inchiziţia protestantă; după cinci sau şase ani ar ajunge atât de groaznică, încât am tânji după cea romană…”.

            Au luptat pentru libertatea de a se închina aşa cum credeau ei că e mai bine, dar această libertate le aparţinea numai lor. Protestanţii n-au ştiu să se poarte faţă de cei ce la rândul lor deveneau „eretici”, altfel de cum s-au purtat catolicii cu ei când erau în aceiaşi situaţie. Copiau nu doar un model comportamental, ci o filozofie, un mod de viaţă. Catolicii erau singurul model pe care-l aveau la îndemână.

           Suntem sclavii timpului în care trăim. Fie că vrem sau nu gândirea politică, filozofică şi societatea în mijlocul căreia existăm influenţează gândirea şi practica religioasă. Biserica predică Evanghelia şi caută să se dezvolte după aceiaşi paradigmă după care Statul îşi urmăreşte interesele politice. Investim în acelaşi fel şi în aceleaşi lucruri în care investeşte şi societatea. Suferim de aceleaşi metehne şi ne facem vinovaţi chiar şi de aceleaşi forme de corupţie. Discursul public s-a mutat în Biserică şi nu e diferit. Dacă cei care ne guvernează numai sunt respectaţi şi sunt înjuraţi la fiecare grevă, mai marii Bisericii şi-au pierdut şi ei respectul închinătorilor şi au parte de acelaşi tratament. Credibilitatea şi a unora şi a celorlalţi suferă la indigo. Nimeni numai întreabă: „Cum spune Scriptura că ar trebui să mă raportez faţă de această situaţie?”, ci aproape toată lumea se lasă manevrată de logica democraţiei de tip liberal şi a dreptului individual uitând că suntem o Biserică nu o Republică.