Capela Vânătorului de Balene

În romanul Moby Dick, Herman Melville povesteşte prima sa vizită în capela Vânătorului de balene din portul oraşului New Bedford. Un port maritim unde acostau şi de unde plecau mereu baleniere către Oceanul Pacific şi cel Indian. Ne aflăm prin anii 1800, cei mai mulţi oameni au bunul obicei ca în fiecare duminică să meargă la biserică. Nu fac excepţie nici aceşti pescari cu chipuri de oţel, arşi de soare şi posomorâţi.

Dar de ce v-am adus până aici? Să vedem cu arată o capelă unde vin să se închine oameni care trăiesc doar din vânătoarea de balene. Să intrăm.

Grupul de credincioşi e format din mateloţi, văduve şi neveste ale acestora. Toţi stau şi aşteaptă într-o tăcere grea, din când în când spartă de urletul mării, începerea slujbei. Pe peretele din spatele amvonului stau neclintite nişte plăci de marmură, monumente tăcute, care comemorează amintirea celor care nu s-au mai întors de pe mare.

Capelanul, e un individ vârstnic dar chipeş, „părintele Mapple”, cum îi spun vânătorii, se bucură de o mare popularitate şi respect din partea enoriaşilor. El însuşi fost harponist şi marinar, acum slujea altarul iar unele din trăsăturile caracteristice ţinutei sale preoţeşti îşi aveau originea în viaţa pe care a dus-o în largul oceanelor.

Amvonul, ca mai toate amvoanele de modă veche era unul foarte înalt, încât, pentru a ajunge la el era nevoie de o scară lungă, care-ar fi micşorat simţitor de mult spaţiul şi aşa restrâns al capelei. De aceea părintele Mapple a renunţat la scara obişnuită şi a înlocuit-o cu una laterală asemenea celei folosite de marinari atunci când urcă dintr-o barcă la bordul unei nave. Scăriţa era mobilă iar treptele erau fixate cu nişte noduri asemenea scăriţelor de pe ambarcaţiuni. Totul era făcut cu bun gust şi cu mult simţ estetic.

Dar plăcile de marmură şi scăriţa nu erau singurele elemente ce aminteau de călătoriile pe mare şi felul de trai al locuitorilor acelui oraş. Peretele frontal era împodobit cu o pictură ce înfăţişa o corabie înfruntând furtuna. Întreaga capelă semăna cu o ambarcaţiune, iar amvonul prova ei.

Înainte de a începe slujba, capelanul le ceru enoriaşilor împrăştiaţi prin toată sala să se strângă mai aproape, folosind un limbaj cunoscut de nu prea educaţii marinari.

- Cei de pe pasarela de la tribord să treacă la babord, iar cei de la babord să treacă la tribord. Strângeţi-vă cu toţii la mijlocul navei.

După ce zgomotul de cizme grele, marinăreşti, acompaniat de unul mai uşor al pantofilor purtaţi de femei încetă, începu predica.

- Iubiţi camarazi de bord, luaţi aminte la ultimul verset al primului capitol din cartea profetului Iona: „Atunci Dumnezeu dădu poruncă unui peşte mare să înghită pe Iona…”

Continuarea predicii merită citită. Ce m-a frapat la aceste descrieri a fost faptul că mica bisericuţă făcea parte din viaţa oamenilor care o frecventau. Capela vorbea despre problemele şi preocupările închinătorilor iar aceştia se regăseau în ea. Simţeau că Dumnezeu vorbeşte pe limba lor. Ba mai mult, se simţeau de parcă Dumnezeu Însuşi fusese cândva vânător de balene. Iar acum cunoscându-le dificultăţile şi problemele le vorbea ca de la egal la egal, ca Unul care ştia prin ce trec aceşti oameni.
Încalţă Dumnezeu cizmele marinarului, salopetele muncitorului? Se apropie atât de mult de pământ şi vorbeşte El limba vulgară a oamenilor cei mai simpli?

Dumnezeu a zis: „Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor”. Dumnezeul infinit s-a coborât să locuiască în locaşuri finite, făcute de mâini omeneşti. S-a arătat lui Moise întrupându-Se într-un tufiş în flăcări, mic şi neînsemnat, atât de neînsemnat că Moise ar fi trecut nepăsător pe lângă el dacă nu ar fi observat acea ciudăţenie a unui foc care nu se mai consumă. Şi toate acestea pentru-ca fugarul păstor să poată sa-L întâlnească pe cel Atotputernic, pe El Şadai.

Prin stâlpul de nor ziua şi stâlpul de foc noaptea, Dumnezeu comunica cu Israel descoperindu-le voinţa Sa şi acordându-le harul Său. Slava lui Dumnezeu a fost acoperită şi maiestatea Sa învăluită, pentru ca vederea slabă a oamenilor mărginiţi s-o poată privi.

Şi cum toate acestea nu au fost de ajuns, Dumnezeu Însuşi a luat forma unui om şi s-a făcut „asemenea nouă”. Nu avea frumuseţe, nimic care să atragă privirile, măreţia şi maiestatea Sa erau ascunse, ca El să se poată apropia de oamenii întristaţi şi risipiţi.

Apoi a luat cuvântul, vorbindu-ne despre Cel care a iubit lumea. L-a descris pe Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor, folosind imagini de pe pământ, chiar dacă sărace în expresivitate şi imperfecte. A povestit pilda semănătorului, unor oameni a căror viaţă depindea de rodul câmpului, le-a vorbit despre oaia rătăcită şi păstorul milos acelora care trăiau de pe urma păstoritului. Întotdeauna Împărăţia cerurilor se asemăna cu „un om care seamănă o sămânţă bună în ţarina lui”, cu un „grăunte de muştar” sau cu „aluatul unei femei” pus pentru a face pâine, acea pâine atât de dorită şi de necesară vieţii. Comoara ascunsă sau negustorul care caută mărgăritare frumoase, năvodul de prins peşti sau gospodarul care scoate din visteria lui lucruri vechi şi lucruri noi, toate erau imagini desprinse din viaţa cotidiană atât de reală şi de vie, şi toate acestea au fost alese ca să descrie lumii realităţile cereşti. Dumnezeu s-a făcut om şi a vorbit asemenea oamenilor despre lucruri omeneşti.

În religiile păgâne, oamenii, pentru a se închina zeilor lor, trebuiau să părăsească profanul şi să intre în spaţiul sacru. Acolo era o altă lume, o religie a misterului capabilă de a fi înţeleasă şi practicată doar de cei iniţiaţi. Ritualuri şi incantaţii înţelese doar de preoţi şi zei, erau cele care făceau posibil ca transcendentul să devină imanent.

De cele mai multe ori bisericile noastre tind să semene mai mult cu un sanctuar păgân, cu tranşanta diferenţă dintre sacru şi profan. De câte ori intrând într-o catedrală din secolul XVI-XVII nu ai simţit că aerul respirat înăuntru e diferit de cel de afară. Muzica orgii cu tuburi, mirosul de fum de lumânări, răceala emanată de pietrele clădirii şi atmosfera apăsătoare ce o impune asupra spiritului, clădirea înaltă cu ferestre ogive te face să te simţi într-o altă lume, o lume care nu-ţi aparţine.

Iar bisericile noastre, cele de acasă, au pretenţia a de a se fi debarasat de această atitudine străină de viaţa şi interesele oamenilor de rând. Construite după o arhitectură modernă şi dotate cu echipament tehnic modern, consideră că au făcut pasul istoric şi că sunt mai aproape de realitate, de realitatea pe care o trăim. Dar oare aşa să fie? Ia spuneţi-mi de câte ori nu a-ţi simţit că predica rostită de la amvon nu vă spune nimic. Că e rostită pentru un alt timp şi pentru alţi oameni. Cineva spunea: „Oricât de mult îmi apreciez pastorul şi îmi plac predicile lui, se întâmplă adesea să nu vorbească despre lumea mea”.[1]

Membrii bisericilor de azi nu vin la biserică pentru câteva istorioare antice sau pentru ceva cunoştinţe de limba greacă. Oamenii nu vin la serviciile divine pentru a afla ce s-a întâmplat cu iebusiţii, nici nu sunt interesaţi de problemele de ordin teologic. Ci ei vin pentru a afla răspunsuri din Cuvânt la problemele cotidiene cu care se confruntă.

Iată cum redă Spurgeon nebunia predicilor irelevante:

De pildă, marile probleme cu privire la sublapsarianism şi supra lapsarianism, dezbaterile aprinse privitoare la filiaţia eternă, disputa înfocată legată de dubla purcedere şi de schemele pre şi postmileniste, oricât de importante le-ar considera unii, sunt practic de prea puţin interes pentru văduva evlavioasă cu şapte copii pe care trebuie să-i întreţină din croitorie, care doreşte să audă mai curând despre iubirea şi bunătatea Dumnezeului care poartă de grijă, decât despre aceste taine adânci. Cunosc un predicator care este foarte priceput în ceea ce priveşte cele zece coarne ale Fiarei, cele patru feţe ale heruvimilor, însemnătatea mistică a pieilor de bursuc, pridvoarele Templului lui Solomon şi puterea tipică a drugilor pe care era purtat chivotul, dar de păcatele oamenilor de afaceri, de ispitele vremurilor şi de nevoile epocii, abia dacă spunea ceva vreodată.[2]

Cea mai mare problemă, a rămânerii noastre în urmă, e faptul că predicile nu ies în întâmpinarea unei nevoi, nu stabilesc conexiuni cu interesele reale ale bisericii. Această lipsă de utilitate este de fapt ceea ce face ca o predică să devină mediocră, iar biserica irelevantă. Predicile nu trebuie să rămână într-un cadru antic. Ci ele trebuie să aducă principiile biblice într-un cadru contemporan, cadru în care trăiesc membrii lor. Trebuie să căutăm ca mesajul să fie relevant pentru cadrul istoric unic de astăzi. Sunt necesare predici care să întâlnească nevoile oamenilor şi care să răspundă nevoilor lor, care să le confirme credinţa şi care să le interpreteze experienţa într-o cooperare înţeleaptă şi plină de înţelegere.

Iată de ce marinarii mergeau la Capela Vânătorului de Balene. Amvonul semăna cu prova unei corăbii, iar capela cu corabia întreagă. Acolo se ghidau după o busolă exactă, hărţile erau complete şi pe înţelesul lor. Iar Căpitanul…, da, Căpitanul fusese şi El cândva harponist şi vânător de balene, căci le cunoştea graiul şi vorbea pe limba lor.

---

[1] Haddon W. Robinson, Mastering Contemporary Preaching (Portland, OR.: Christianity Today – Multnomah Press, 1989), 19.

[2] Spurgeon, Lectures to My Students, 78.

Anul Darwin

Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la naşterea lui Charles Darwin şi totodată 150 de ani de la publicarea lucrării „Originea Speciilor”. Drept urmare, Adunarea generală a International Union of Biological Sciences a hotărât ca anul 2009 să fie sărbătorit ca „Anul Darwin”.

Peste 11.000 de congregaţii protestante din SUA şi aproximativ 500 de rabini au semnat o scrisoare deschisă prin care vor să pună capăt războiului dintre Scriptură şi ştiinţă, declarând Teoria Evoluţionistă (nu teoria evoluţiei de tip marxist, ci una teistă în care se consideră că Dumnezeu a creat lumea prin intermediul evoluţiei de-alungul milioanelor de ani) un important adevăr ştiinţific care nu este în dezacord cu adevărul Bibliei.

În septembrie 2008, Biserica Marii Britanii a lansat un articol în care mărturiseşte că cea de-a 200-a aniversare a zilei de naştere a lui Darwin este un moment potrivit pentru a-i cere scuze omului de ştiinţă: „La 200 de ani de la naşterea ta, Biserica Anglicană îţi datorează scuze pentru că te-a înţeles greşit şi, printr-o primă reacţie greşită, i-a încurajat şi pe alţii să nu te înţeleagă.” Pentru a-l celebra pe marele naturalist, Marea Britanie va emite la anul o monedă comemorativă de două lire ce îl înfăţişează pe Darwin faţă în faţă cu o maimuţă, înconjuraţi de inscripţia 1809 DARWIN 2009.

Recent Papa Benedict al XVI-lea a afirmat în faţa unei adunări ştiinţifice, în care se afla şi marele cosmolog Stephen Hawking, că ştiinţa empirică nu se contrazice cu credinţa în Dumnezeu, citând din foşti eretici ai Bisericii Catolice, şi totodată acceptând teoria evoluţionistă ca parte a unui plan divin

Printr-o rezoluţie din anul 2007, Consiliul Europei le solicită statelor membre ca teoria evoluţiei “să aibă o poziţie centrală în programele didactice, şi îndeosebi în cele ştiinţifice – atât timp cât, ca orice altă teorie, va rezista în faţa examinării ştiinţifice exhaustive.”
România pare a fi singura ţară din Europa care nu numai că nu agreează acest eveniment dar care a şi scos din programa şcolară studiul acestei teorii.

Mai rău decât rău

A nu crede e un rău. Dar tendinţa de a crede tot fără a verifica şi fără a fi convins este şi mai rea; ea provine din prostie şi lipsă de consideraţie pentru adevăr. E preferabil să avem o naţiune plină de atei şi câţiva oameni adânc înrădăcinaţi în adevăr decât una plină de ignoranţi care nu s-ar îndoi niciodată de ceea ce-au primit. Dorinţa de cunoaştere naşte caractere nobile, dacă nu se abuzează de ea, în schimb ignoranţa naşte vicii.

Miros de tămâie şi de... bere

Vrând parcă, să compenseze lungii ani de idolatrie, pentru care stau mărturie şi astăzi o mulţime de ruine, Grecia s-a pus pe construit biserici. Şi nu de-acum, şi nu puţine. Nu există regiune, oricât de izolată şi îndepărtată ar fi ea, care să nu aibă biserică. Alături de miile de biserici mici şi mari, mai sunt şi cele peste 200 de mănăstiri, dintre care cele mai importante se află pe stâncile Meteorelor, în Thesalia şi la Sfântul Munte. Într-un târguşor ori pe malul stâncos al mării, pe un munte greu accesibil sau într-un pustiu arzător, în zone aglomerate unde prezenţa lor ar fi justificată, dar şi în locuri unde doar pescăruşii şi călătorul aventurier îşi găseşte drum, vizitatorul curios le va întâlni, recunoscându-le ca un simbol al unei Grecii care se căieşte de trecut şi care doreşte să fie recunoscută ca patroană a creştinismului răsăritean.

Spre deosebire de marile catedrale ale occidentului în care nu se mai ţin slujbe, iar dacă se-ntâmplă cei mai mulţi participanţi sunt cei cu aparat de fotografiat la gât şi cu pungi de firmă în mână, în bisericile Greciei încă se mai simte mirosul de tămâie şi fumul lumânărilor. Pretutindeni, pe drum, pe vapor ori prin mijloacele de transport în comun, preoţi cu sutane negre nu cedează nici-o palmă de loc în faţa soarelui arzător dorind să exprime prin încăpăţânarea lor că sunt şi vor rămâne creştini. Ei şi toată ţara lor.

Meteora - Mănăstire

Portul Insulei Aegina - Una din multele bisericuţe

Atena - Sf. George, Mt. Lycabettus

În vârful unui munte din inima Atenei, muntele Lycabettus, se află o mică bisericuţă, cu specific arhitectural grecesc, biserica Sf. George. În altar preotul ţine slujba, credincioşii sărută icoanele şi fac mătănii. Prezenţa atâtor oameni pioşi te împinge să renunţi la atitudinea semeaţă cu care ai intrat şi să li te alături sau cel puţin să respecţi ceea ce se întâmplă acolo. După ultima cruce făcută, şi ultimul cuvânt al preotului ieşi pe uşa bisericii. Te întâmpină lumina plăcută a soarelui şi căldura lui. Pe treptele din faţă un bătrân vinde icoane, căci ce altceva mai poţi vinde într-un loc sfânt. Ce altceva mai poţi vinde?!! Să aruncăm o privire.

O tarabă în faţa bisericii Sf. George

Este adevărat că nu e decât o ramă de tablou. Şi cum orice ramă se vinde cu un model, nu ai de ales. Dar bătrânul comerciant cu tablourile sale şi cu cele câteva cutii de Cola puse la rece într-un butoi cu gheaţă, are concurenţă. Zece trepte mai jos, în spatele micii biserici, s-a înjghebat un restaurant care este capabil să primească pe scaune mult mai mulţi enoriaşi decât ar reuşi s-o facă lăcaşul de cult, în picioare. Căci vorba aia; după atâta închinăciune, o bere rece nu strică.

Restaurantul din spatele bisericii Sf. George