Răspunsul meu pentru Alex

Acest articol vine ca răspuns la obiecţiile lui Alex (atât ştiu despre el) la articolul meu de pe acest blog: Himera credinţei în Dumnezeu. Pentru a înţelege ceea ce am scris mai jos recomand să parcurgeţi înainte articolul amintit dar şi cele trei postări ale lui Alex de la comentarii.
La acest link găsiţi aricolul în cauză


Alex,

Am citit cu atenţie postările tale (ba chiar le-am studiat). Apreciez că ai acordat timp articolului meu dar şi faptul că ai opinii diferite de cele exprimate de mine. Cineva spunea că: atunci când doi oameni gândesc la fel, de unul nu mai este nevoie. La noi nu este cazul.

Pentru început trebuie să mărturisesc că întotdeauna premiza de la care plec este aceea că Dumnezeu există. Sunt conştient şi recunosc rolul pe care-l joacă aceasta în viziunea pe care o am asupra vieţii şi pe care uneori încerc să o exprim în scris. Totodată trebuie să mai afirm că dacă unele din cele scrise în articolul cu pricina au fost prost înţelese asta este din cauză că nu mă exprim foarte bine în scris, e vina mea, dar încerc să depăşesc aceste limite. Observaţiile tale sunt provocatoare (intelectual vorbind) aşa că m-am hotărât să le răspund.

Obiecţia ta că nu aş fi citit cartea este corectă. Nici măcar nu am citit vre-un review al cărţii. Însă, cred că din articol se poate observa foarte bine faptul că eu nu intru în polemici nici cu cartea şi nici cu autorul ei. Pasajul de prezentare al cărţii, redat de mine la început, mi-a folosit ca punct de plecare într-o discuţie generală despre evoluţionism, marxism şi nazism. Nu fac nici o afirmaţie despre carte şi argumentele prezentate, excepţie făcând acel scurt pasaj citat la început.

Mi-ai reamintit că Hitler era catolic la fel şi soldaţii lui (sau protestanţi). În primul rând trebuie să menţionez faptul că atrocităţile secolului XX nu le pun în seama ateilor iar articolul nu este despre ei. Eu nu vorbesc despre ateism ci despre nişte ideologii „ştiinţifice”. Apropo, ghilimelele nu le pun eu ci specialiştii, că tot ai amintit de ei. Însă ceea ce trebuie remarcat este faptul că holocaustul nu a fost motivat de morala creştină sau catolicismul lui Hitler ci de o doctrină raţională, „ştiinţifică” (nu renunţ la ghilimele). Cât despre expresia de „ştiinţă pură” ,este adevărat, e văduvită de o explicaţie. Terminologia aceasta am întâlnit-o în limbajul de specialitate. Prin ea înţeleg simbioza dintre două domenii ce folosesc epistemologii diferite. Ai întâlnit probabil sintagma „religii politice”[1], nu e nici religie pură, nici politică pură. La fel stă cazul şi cu evoluţionismul care dincolo de instrumentul ştiinţific folosit nu luptă la categoria sa; teorii ştiinţifice, ci la categoria teorii religioase. Altfel, cum s-ar explica exerciţiul de imaginaţie propus de Dawkins? - imaginează-ţi o lume fără Dumnezeu. Cum ajută acest exerciţiu demersul ştiinţific? Cât despre demonstrabilitatea evoluţionismului, nu cred că pot fi de acord cu tine. E încă la nivelul de teorie, probabil de aceea i se şi spune oficial teoria evoluţionistă.

Nu intenţionez să demonizez ateii şi să-i fac responsabili pentru tot răul existent. Nu sunt un bigot sau un fanatic religios. Sunt capabil să recunosc crimele şi răul produs de oamenii religioşi. În arhiva blogului meu găseşti un astfel de articol, numai că atunci s-au supărat „ceilalţi”. Ai dreptate să acuzi creştinismul oficial de multe nedreptăţi, mă alătur şi eu. De asemenea nu am afirmat, aşa cum se pare că tu ai înţeles, că toţi naziştii erau atei, că nu au existat atei care să se opună lui Hitler sau să condamne nazismul. Ba mai mult sunt capabil să recunosc că sunt mulţi atei mult mai amabili şi cinstiţi decât mulţi aşa zis creştini. Leopold al II-lea al Belgiei în Congo, Hitler, Mussolini, Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot ai fost de acord, de dragul discuţiei, că erau toţi atei. Dar eu nu am afirmat şi nu am cerut aşa ceva. Aceste exemple le-am adus ca răspuns la exerciţiul de imaginaţie propus de Dawkins. Imaginaţi-vă, spune el, o lume fără Dumnezeu. Sugerând prin asta că ar fi lipsită de războaie şi de conflicte şi că toate necazurile noastre sunt provocate de superstiţia existenţei unei divinităţi. Nimic mai fals. Oamenii au ştiut să ucidă cu pasiune şi fără a justifica lucrul acesta folosind religia. Deci, cum ar arăta o lume fără Dumnezeu? Puţin probabil că ar fi mai bună. E drept că dorinţa de putere şi supremaţia a fost de vină în multele din exemplele de mai sus. Dar şi aceste trebuiau justificate cumva. Şi atunci ştiinţa (ştiinţa impură) şi-a jucat cartea. Teoria superiorităţii raselor era demonstrată ştiinţific şi îşi avea originea, la fel ca şi marxismul cu a sa superioritate de clasă, în teoria evoluţionistă. Lucrul acesta nu-l afirm eu ci specialiştii cum de altfel multe din ideile expuse în articol nu-mi aparţin ci sunt preluate din cărţile unor somităţi din lumea ştiinţei[2].

Am amintit de metodele electorale ale lui Bush. Acesta folosindu-se de religie pentru a încerca să-şi atingă scopurile urmărite. Şi de asemenea de cerşetori care practicau cumva aceleaşi metode. Folosindu-te de aceste exemple mi-ai amintit încă odată cât de nocivă este religia sau „încă un motiv pentru care religia dăunează” şi nu înţelegeai rolul acestor exemple în argumentaţia mea. Exemplele prezentate demonstrează următorul fapt: că sunt multe situaţii în care religia pare a fi principalul mobil al crimei. Dar nu este aşa. Aceste două tablouri arată o religie manipulată de oameni în scopuri personale şi nu oameni manipulaţi de religie. Religia nu are nici o vină că e folosită abuziv. La fel cum cuţitul de bucătărie nu e vinovat atunci când pică în mâna unui criminal. Zilnic mor oameni în accidente de maşină dar nimeni nu s-a gândit să demonstreze că maşinile sunt rele sau aşa cum spui tu „încă un motiv pentru care dăunează”.

Redau o afirmaţie pe care o faci şi care mi se pare gratuită: „Religia este elementul suprem cu care poţi să justifici absolut orice oricât de ridicol ar fi şi fără să ai nevoie de dovezi, ar fi fost mult mai greu să invoci alte motive pentru războaie, înşelăciuni etc.”. Nu uita, dar Holocaustul, crimele comunismului şi care le-au depăşit pe cele ale creştinismului, au fost mai mult decât ridicole. E adevărat, acestea au fost demonstrate sau justificate ştiinţific. Dar ce diferenţă e între o crimă fără argument şi una justificată ştiinţific? Atunci când omul şi-a dorit să ucidă a făcut-o şi fără ajutorul religiei. După cum afirmă aceiaşi specialişti, odată cu epoca modernă intrăm în cea mai sângeroasă perioadă istorică a cărei crime sunt justificate ştiinţific. Deci, se poate.

La capitolul problemei israeliano-palestiniană faci apel la părerea altor specialişti care afirmă că dacă nu ar fi existat religia războiul s-ar fi putut termina demult. Pe scena lumii politice s-au perindat multe teorii. De la realpolitik-ul lui Henry Kissinger la neoconservatorismul lui Francis Fukuyama şi a sa teorie a sfârşitului istoriei şi a ultimului om şi nu în ultimul rând Samuel Huntington cu teoria ciocnirii civilizaţiilor. La problema în cauză se pot spune multe, nu ştim care teorie ar putea sta cel mai bine în picioare. Cea oferită de mine aparţine de asemenea tot unui specialist: Graham Fuller fost vicepreşedinte al National Intelligence Council al CIA însărcinat cu previziuni strategice pe termen lung, în prezent conferenţiar la o universitate din Vancouver şi autor a numeroase cărţi despre Orientul Mijlociu[3].

Este adevărat că raţiunea şi ştiinţa devin irelevante atunci când vorbim despre moralitate. Dar că, garanţia unei moralităţi înalte sau a unei bune convieţuiri între oameni depinde numai de noi nu văd cum ar fi posibil. Dacă, aşa cum spui, raţiunea este irelevantă atunci de ce facultăţi cu care suntem înzestraţi ar trebui să ne folosim pentru a fi morali? Raţiunea era ultimul bastion de refugiu de la Revoluţia Franceză încoace. Altceva nu ne-a mai rămas. Omul nici nu poate nici nu ştie să fie moral pentru că vrea el. Are nevoie de o normă etică faţă de care să se raporteze. Iar aici, cred că religia este relevantă.

Presupui că nu ştiu nimic despre religie. Se pare că atunci când discutăm despre aceasta nu ne gândim amândoi la acelaşi lucru. Religia pe care eu o cunosc nu e acea religie despre care tu citeşti pe wikipedia. E mai mult decât atât. Nu-L confunda pe Dumnezeu cu religia. Cele două nu mai nimic în comun de multă vreme.

Mă provoci să-ţi spun ce poate oferi religia bun. Pentru ignoranţi are puţin de oferit. Vorbeşti de singura viaţă ce o avem de trăit şi pe care religia ne-o poate lua prin bigotism. Am cunoscut beţivi ai căror copii dormeau prin grădină iarna, soţii bătute şi alungate, dar care atunci când s-au întâlnit cu religia, nu cu cea de pe internet, au devenit soţi şi taţi responsabili. Oamenii aceia abia acum trăiesc cu adevărat. Nu ştiu ce înţelegi prin viaţă şi prin a trăi, dar eu nu simt deloc că mă irosesc. Iar dacă ar fi să vorbim tot din punct de vedere ştiinţific sunt multe voci autorizate, nu teologi, care-ţi pot răspunde la această întrebare. Creştinismul a avut rolul său de netăgăduit în evoluţia pozitivă a lumii şi în mod deosebit a Europei.

Este un lucru unde, într-adevăr, ai dreptate. Clipul postat este tendenţios. E un colaj care nu reflectă realitatea. A fost o răutate din partea mea şi îmi recunosc vina. Acum nu-l pot şterge. Deoarece a fost luat în discuţie trebuie să rămână pentru cei ce vor mai citi aceste rânduri.

Nu sunt un intelectual dar încerc să cunosc şi să înţeleg lumea în care trăiesc. Atunci când îmi exprim opinia despre un lucru mă asigur că am citit câte ceva despre acel subiect. Înainte de a face această  sinteză ideologiilor ştiinţifice, am citit câteva cărţi scrise de autori consacraţi. Dacă nu am înţeles lucrurile aşa cum sunt sau cum le văd alţii asta este o altă problemă, dar un lucru e sigur; am în cercat să cunosc. Ai vorbit despre creştinism. Însă, i-ai citit vreodată Constituţia? Creştinii o mai numesc Biblie. Consider că este lipsit de onestitate să vorbeşti despre un lucru fără să fi încercat să-l cunoşti. Citeşte-o şi după aceea mai vorbim despre religie şi despre cât de bună sau rea este.           

---

[1] La editura Polirom va apărea un volum dedicat rolului religiilor politice în secolul XX care este editat de profesorii Camil Pârvu şi Camil Ungureanu.

[2] Istoricul britanic Paul Johnson în „O istorie a lumii moderne” şi „Intelectualii”, istoricul român Lucian Boia în „Jocul cu trecutul”, rafinatul filozof şi politolog francez Raymond Aron în „Opiul intelectualilor”, celebrul sociolog german Max Weber în „Etica protestantă şi spiritul capitalismului”.

[3] Recomand articolul său din Foreign Policy nr. februarie-martie 2008 „O lume fără islam”.

Despre rime

Mai mult decât darul de a şti

să potriveşti rimele,

pentru a fi poet

trebuie să ai un crez.

                                    G.C. 

Himera credinţei în Dumnezeu

„Imaginaţi-vă o lume lipsită de religie....

Fără atentate sinucigaşe, fără 11 septembrie, fără cruciade şi vânători de vrăjitoare, comploturi şi separatişti, fără războaie israeliano-palestiniene, masacre între sârbi şi musulmani sau persecuţii ale evreilor. Fără acei Tele-Evanghelişti cu costume strălucitoare şi coafuri bufante, care le spun oamenilor despre banii lor ca «Dumnezeu vrea să daţi, până la suferinţă». Fără talibani care să arunce în aer statui antice, fără execuţii publice ale celor care proferează blasfemii şi fără femei biciuite pentru crima de a-şi fi arătat faţa… O lume tolerantă şi raţională, care să ia în calcul şi posibilitatea că Dumnezeu nu există — sub nicio formă şi pentru nicio religie“ .

Ca în celebrele versuri ale lui John Lenon „Imagine there is no heaven”, celebrul teoretician evoluţionist Richard Dawkins, propune să ne imaginăm o lume fără Dumnezeu. Dar până să executăm acest joc al imaginaţiei vă invit la o incursiune în trecut.  E bine cunoscut că atât nazismul cât şi marxismul erau ideologii ce se pretindeau ştiinţifice. De fapt Marx simţea că găsise o explicaţie ştiinţifică a comportamentului uman. El şi opera sa erau „ştiinţifici”; ceilalţi nu. Cât despre doctrina nazistă şi teoria rasei pe care o susţinea, având aceiaşi pretenţie (de ştiinţific), ar fi căpătat un statut academic şi ar fi pătruns în universităţile din toată lumea. Numai că victoria militară a asigurat impunerea ştiinţei marxiste, şi nu a celei naziste.

Ambele îşi susţineau acţiunile şi dreptul de a exista prin argumentaţie ştiinţifică. Ceea ce încerca Marx să convingă era faptul că societatea nu poate evita mersul obligatoriu spre comunism. Acest drum fiind condus, dincolo de aspectele socio-economice aflate la lucru, de imaginea implacabilului Destin. Dacă milenarismul creştin anunţa iminenţa regatului mesianic şi intrarea într-o fază post-istorică de desăvârşire, la fel şi marxismul predica mersul sigur către o societate desăvârşită, societatea comunistă, aflată nu departe în viitor. Cu singura diferenţă că în versiunea sa secularizată legile istoriei acţionează în locul Providenţei ( să nu uităm şi pretenţia lui Hitler de a realiza Al Treilea Reich ce avea să dureze o mie de ani!). Însă, după cele câteva decenii trecute, lumea a putut constata prea bine că legile marxiste ale istoriei numai ştiinţifice nu sunt scoţând în evidenţă structura imaginară a viitorului şi încărcătura milenaristă, asemănătoare cu structurile gândirii religioase.  

            O dată cu revoluţia ştiinţifică a secolului al XVIII-lea s-a petrecut o deplasare dinspre religie spre ştiinţă, fără ca aceasta să afecteze nevoia de absolut înscrisă în spiritul uman, Providenţa fiind înlocuită cu gândirea raţională. Tot ceea ce se cerea explicat sau justificat era necesar să fie făcut sub autoritate ştiinţifică excluzând orice mit sau superstiţii religioase. Cu alte cuvinte pentru a avea credibilitate trebuie să fii ştiinţific. Şi astfel, în ambalajul ştiinţei s-a născut şi a evoluat atât comunismul cât şi nazismul.

            La fel ca şi cele două ideologii anterior amintite, evoluţionismul e mai mult o nouă formă de religie decât ştiinţă pură. Este o desacralizare a conţinuturilor dar o perpetuare a aceloraşi vechi structuri. Încearcă sa lupte împotriva vechii ordini (încercările din trecut nu au reuşit aşa cum se dorea) instaurând una nouă fără să aibă un scop pur de cercetare ştiinţifică. Putem vorbi, în contextul modernităţii, că evoluţionismul e mai mult o nouă religie hotărâtă să lupte împotriva celei vechi. Aşa se explică şi pasajul de prezentare al cărţii lui Dawkins citat la începutul acestui eseu, cât şi titlul. Ce exigenţe ştiinţifice îndeplinesc aceste pasaje anti-creştine şi cum ar folosi ele demersului propus? E foarte clar că evoluţionismul nu duce un demers logic pentru aflarea unui adevăr ştiinţific, ci doreşte cu orice preţ distrugerea şi înlocuirea vechii mentalităţi creştine. Iar asta numai ştiinţă nu este.

Autorul afirmă că are motiv să demonteze (sau să demonizeze) religia, tot răul din lume fiind provocat de aceasta şi de Dumnezeu. Aşa că, provoacă Dawkins,  încercaţi să vă imaginaţi o lume fără divinitate, condusă de principiile toleranţei şi a raţiunii. Am încercat şi eu, să vedeţi ce a ieşit.

Începând cu secolul al XVIII-lea, puterea clerului intră în declin, locul acestuia fiind ocupat de un nou tip de mentor: intelectualul laic. Pentru prima dată în istoria umanităţii, cu o îndrăzneală nemaiîntâlnită, oamenii se ridicau pentru a afirma că puteau diagnostica şi vindeca problemele omenirii prin simpla putere a raţiunii. Noul tip de conducători morali; intelectualii, spre deosebire de sacerdoţi, nu erau slujitori şi interpreţi ai zeilor, ci substitute ale acestora. Astfel, putem spune, că odată cu acest secol şi cu naşterea marilor filozofi moderni ce vor anunţa moartea lui Dumnezeu, lumea iese de sub sfera de influenţă a gândirii religioase fiind dominată de raţiune şi argumentaţie ştiinţifică.

Ce s-a întâmplat în tot acest timp? Numai secolul XX dacă-l luăm în studiu, fără prea mult efort putem observa că, aşa cum de altfel s-a şi afirmat de către istorici, a fost cel mai sângeros secol din istoria omenirii. Atrocităţile au plecat de la regimuri strict laice: Leopold al II-lea al Belgiei în Congo, Hitler, Mussolini, Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot ca să enumerăm numai câteva. Crimele au avut loc, justificate fiind, de ideologii ştiinţifice, în numele unei raţiuni superioare şi pentru binele comun. Să mai amintim şi politicile eugeniste din România (şi nu numai) din perioada interbelică, cultivate de nume mari din mediul academic românesc. Nu vreau să intru în amănunte istorice, de altfel uşor de obţinut şi la îndemână, însă, ceea ce pot demonstra toate aceste istorii, este faptul că atunci când oamenii s-au închinat în faţa Raţiunii şi a argumentelor ştiinţifice, faţa criminală a umanităţii s-a făcut cel mai vizibil prezentă, şi s-a desfăşurat cu o agresivitate rar întâlnită în trecut. Într-o generaţie, susţinătorii acestor ideologii ştiinţifice au reuşit să ucidă mai mult decât a făcut-o biserica în mia de ani ce i-a stat la dispoziţie.

Pentru cercetătorii de astăzi, există o relaţie de cauzalitate între darwinism pe deoparte şi marxism şi nazism pe de cealaltă parte. Noţiunea de supravieţuire a celui mai adaptat promovată de Darwin a fost un element-cheie atât în conceptul marxist al luptei de clasă, cât şi în filozofiile rasiste care au conturat hitlerismul. Iar consecinţele politice şi sociale ale ideilor darwiniste nu s-au epuizat odată cu acestea.

Un alt considerent demn de remarcat este acela că multe din aşa zisele războaie sau conflicte ori crime religioase au de fapt motivaţii politice. Problema israeliano-palestiniană rămâne, în esenţă, un conflict naţional, etnic şi teritorial, abia recent alimentat cu sloganuri religioase. Atentatul de la 11 septembrie, deşi pare un conflict religios (teoria ciocnirii civilizaţiilor după Samuel Huntington) e de fapt un conflict cu miză politică, religia fiind folosită ca mijloc de coeziune şi motivare (bine cunoscut fiind discursul cu nuanţe religioase al lui Bush jr. în campania sa de mobilizare a opiniei publice pentru un război în Orientul Mijlociu Bush se autoproclama născut din nou, cu referire la naşterea la o nouă viaţă conform Scripturilor, adversarii erau întruchiparea răului). Lumea islamică, asemenea altor grupări, ameninţate de forţe exterioare apelează întotdeauna la ideologiile potrivite pentru a-şi justifica şi glorifica lupta de rezistenţă. Iar religia este o astfel de ideologie capabilă de a proteja şi conserva propriile culturi şi comunităţi, să luăm tot cazul lumii islamice, împotriva caracterului „corupt” şi imperialist al Occidentului.

Au existat şi alte ideologii folosite ca mijloc de mobilizare, cum ar fi naţionalismul, marxismul, însă, religia oferă cea mai puternică motivaţie, apelând la cea mai înaltă instanţă pentru a apăra cauza. Dar, în asemenea cazuri, religia încetează să mai fie o sursă primară de ciocniri şi confruntări, şi mai degrabă un slogan menit să mobilizeze şi să conducă o luptă creată de resentimente sau interese politice ori economice. În viaţa de zi cu zi cerşetori ce proferează sloganuri religioase cu scopul de a obţine beneficii materiale, politicieni manipulând un discurs religios pentru a câştiga adeziunea alegătorilor, toate fac imaginea unui joc în care miza este alta decât religioasă deşi aşa pare. La fel, în istoria îndepărtată, crime şi războaie au fost puse în seama sentimentului religios. Dar, religia, nu a fost decât elementul legitimator, motivaţiile au fost politice. Iar dacă nu ar fi fost religia, elementul cu care să justifice aceste acţiuni, cu siguranţă s-ar fi găsit alt mobil iar abominalele fapte oricum ar fi fost înfăptuite. Pentru-că, nu-i aşa? Nimic nu-l împiedică pe om să-şi atingă scopul.

Nu vreau să neg războaiele religioase ori crimele executate în numele religiei, sunt realităţi ce nu pot fi trecute cu vederea. S-a vărsat mult sânge în numele „dreptei credinţe”, dar eliminarea acesteia nu ar face lumea mai bună cum de altfel demonstrează istoria. Aşa că, dacă ar fi să-mi imaginez o lume fără Dumnezeu aceasta nu ar fi deloc mai bună decât cea pe care o cunosc acum. Dacă ar lipsi sentimentul religios manipulat în scopuri diverse, îndeosebi politice, cu siguranţă lumea ar găsi altceva de care să se folosească pentru îndeplinirea scopurilor ei. Şi atunci cine ar mai fi de vină?          

Ştiinţa şi raţiunea nu au fost niciodată garanţie unei moralităţi înalte sau a unei bune convieţuiri între oameni. Fericirea şi umanul nu pot fi garantate de avântul ştiinţific sau de raţiunea umană. Ci din contră, de câte ori a rămas pe cont propriu a creat numai greutăţi.