Himera credinţei în Dumnezeu

„Imaginaţi-vă o lume lipsită de religie....

Fără atentate sinucigaşe, fără 11 septembrie, fără cruciade şi vânători de vrăjitoare, comploturi şi separatişti, fără războaie israeliano-palestiniene, masacre între sârbi şi musulmani sau persecuţii ale evreilor. Fără acei Tele-Evanghelişti cu costume strălucitoare şi coafuri bufante, care le spun oamenilor despre banii lor ca «Dumnezeu vrea să daţi, până la suferinţă». Fără talibani care să arunce în aer statui antice, fără execuţii publice ale celor care proferează blasfemii şi fără femei biciuite pentru crima de a-şi fi arătat faţa… O lume tolerantă şi raţională, care să ia în calcul şi posibilitatea că Dumnezeu nu există — sub nicio formă şi pentru nicio religie“ .

Ca în celebrele versuri ale lui John Lenon „Imagine there is no heaven”, celebrul teoretician evoluţionist Richard Dawkins, propune să ne imaginăm o lume fără Dumnezeu. Dar până să executăm acest joc al imaginaţiei vă invit la o incursiune în trecut.  E bine cunoscut că atât nazismul cât şi marxismul erau ideologii ce se pretindeau ştiinţifice. De fapt Marx simţea că găsise o explicaţie ştiinţifică a comportamentului uman. El şi opera sa erau „ştiinţifici”; ceilalţi nu. Cât despre doctrina nazistă şi teoria rasei pe care o susţinea, având aceiaşi pretenţie (de ştiinţific), ar fi căpătat un statut academic şi ar fi pătruns în universităţile din toată lumea. Numai că victoria militară a asigurat impunerea ştiinţei marxiste, şi nu a celei naziste.

Ambele îşi susţineau acţiunile şi dreptul de a exista prin argumentaţie ştiinţifică. Ceea ce încerca Marx să convingă era faptul că societatea nu poate evita mersul obligatoriu spre comunism. Acest drum fiind condus, dincolo de aspectele socio-economice aflate la lucru, de imaginea implacabilului Destin. Dacă milenarismul creştin anunţa iminenţa regatului mesianic şi intrarea într-o fază post-istorică de desăvârşire, la fel şi marxismul predica mersul sigur către o societate desăvârşită, societatea comunistă, aflată nu departe în viitor. Cu singura diferenţă că în versiunea sa secularizată legile istoriei acţionează în locul Providenţei ( să nu uităm şi pretenţia lui Hitler de a realiza Al Treilea Reich ce avea să dureze o mie de ani!). Însă, după cele câteva decenii trecute, lumea a putut constata prea bine că legile marxiste ale istoriei numai ştiinţifice nu sunt scoţând în evidenţă structura imaginară a viitorului şi încărcătura milenaristă, asemănătoare cu structurile gândirii religioase.  

            O dată cu revoluţia ştiinţifică a secolului al XVIII-lea s-a petrecut o deplasare dinspre religie spre ştiinţă, fără ca aceasta să afecteze nevoia de absolut înscrisă în spiritul uman, Providenţa fiind înlocuită cu gândirea raţională. Tot ceea ce se cerea explicat sau justificat era necesar să fie făcut sub autoritate ştiinţifică excluzând orice mit sau superstiţii religioase. Cu alte cuvinte pentru a avea credibilitate trebuie să fii ştiinţific. Şi astfel, în ambalajul ştiinţei s-a născut şi a evoluat atât comunismul cât şi nazismul.

            La fel ca şi cele două ideologii anterior amintite, evoluţionismul e mai mult o nouă formă de religie decât ştiinţă pură. Este o desacralizare a conţinuturilor dar o perpetuare a aceloraşi vechi structuri. Încearcă sa lupte împotriva vechii ordini (încercările din trecut nu au reuşit aşa cum se dorea) instaurând una nouă fără să aibă un scop pur de cercetare ştiinţifică. Putem vorbi, în contextul modernităţii, că evoluţionismul e mai mult o nouă religie hotărâtă să lupte împotriva celei vechi. Aşa se explică şi pasajul de prezentare al cărţii lui Dawkins citat la începutul acestui eseu, cât şi titlul. Ce exigenţe ştiinţifice îndeplinesc aceste pasaje anti-creştine şi cum ar folosi ele demersului propus? E foarte clar că evoluţionismul nu duce un demers logic pentru aflarea unui adevăr ştiinţific, ci doreşte cu orice preţ distrugerea şi înlocuirea vechii mentalităţi creştine. Iar asta numai ştiinţă nu este.

Autorul afirmă că are motiv să demonteze (sau să demonizeze) religia, tot răul din lume fiind provocat de aceasta şi de Dumnezeu. Aşa că, provoacă Dawkins,  încercaţi să vă imaginaţi o lume fără divinitate, condusă de principiile toleranţei şi a raţiunii. Am încercat şi eu, să vedeţi ce a ieşit.

Începând cu secolul al XVIII-lea, puterea clerului intră în declin, locul acestuia fiind ocupat de un nou tip de mentor: intelectualul laic. Pentru prima dată în istoria umanităţii, cu o îndrăzneală nemaiîntâlnită, oamenii se ridicau pentru a afirma că puteau diagnostica şi vindeca problemele omenirii prin simpla putere a raţiunii. Noul tip de conducători morali; intelectualii, spre deosebire de sacerdoţi, nu erau slujitori şi interpreţi ai zeilor, ci substitute ale acestora. Astfel, putem spune, că odată cu acest secol şi cu naşterea marilor filozofi moderni ce vor anunţa moartea lui Dumnezeu, lumea iese de sub sfera de influenţă a gândirii religioase fiind dominată de raţiune şi argumentaţie ştiinţifică.

Ce s-a întâmplat în tot acest timp? Numai secolul XX dacă-l luăm în studiu, fără prea mult efort putem observa că, aşa cum de altfel s-a şi afirmat de către istorici, a fost cel mai sângeros secol din istoria omenirii. Atrocităţile au plecat de la regimuri strict laice: Leopold al II-lea al Belgiei în Congo, Hitler, Mussolini, Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot ca să enumerăm numai câteva. Crimele au avut loc, justificate fiind, de ideologii ştiinţifice, în numele unei raţiuni superioare şi pentru binele comun. Să mai amintim şi politicile eugeniste din România (şi nu numai) din perioada interbelică, cultivate de nume mari din mediul academic românesc. Nu vreau să intru în amănunte istorice, de altfel uşor de obţinut şi la îndemână, însă, ceea ce pot demonstra toate aceste istorii, este faptul că atunci când oamenii s-au închinat în faţa Raţiunii şi a argumentelor ştiinţifice, faţa criminală a umanităţii s-a făcut cel mai vizibil prezentă, şi s-a desfăşurat cu o agresivitate rar întâlnită în trecut. Într-o generaţie, susţinătorii acestor ideologii ştiinţifice au reuşit să ucidă mai mult decât a făcut-o biserica în mia de ani ce i-a stat la dispoziţie.

Pentru cercetătorii de astăzi, există o relaţie de cauzalitate între darwinism pe deoparte şi marxism şi nazism pe de cealaltă parte. Noţiunea de supravieţuire a celui mai adaptat promovată de Darwin a fost un element-cheie atât în conceptul marxist al luptei de clasă, cât şi în filozofiile rasiste care au conturat hitlerismul. Iar consecinţele politice şi sociale ale ideilor darwiniste nu s-au epuizat odată cu acestea.

Un alt considerent demn de remarcat este acela că multe din aşa zisele războaie sau conflicte ori crime religioase au de fapt motivaţii politice. Problema israeliano-palestiniană rămâne, în esenţă, un conflict naţional, etnic şi teritorial, abia recent alimentat cu sloganuri religioase. Atentatul de la 11 septembrie, deşi pare un conflict religios (teoria ciocnirii civilizaţiilor după Samuel Huntington) e de fapt un conflict cu miză politică, religia fiind folosită ca mijloc de coeziune şi motivare (bine cunoscut fiind discursul cu nuanţe religioase al lui Bush jr. în campania sa de mobilizare a opiniei publice pentru un război în Orientul Mijlociu Bush se autoproclama născut din nou, cu referire la naşterea la o nouă viaţă conform Scripturilor, adversarii erau întruchiparea răului). Lumea islamică, asemenea altor grupări, ameninţate de forţe exterioare apelează întotdeauna la ideologiile potrivite pentru a-şi justifica şi glorifica lupta de rezistenţă. Iar religia este o astfel de ideologie capabilă de a proteja şi conserva propriile culturi şi comunităţi, să luăm tot cazul lumii islamice, împotriva caracterului „corupt” şi imperialist al Occidentului.

Au existat şi alte ideologii folosite ca mijloc de mobilizare, cum ar fi naţionalismul, marxismul, însă, religia oferă cea mai puternică motivaţie, apelând la cea mai înaltă instanţă pentru a apăra cauza. Dar, în asemenea cazuri, religia încetează să mai fie o sursă primară de ciocniri şi confruntări, şi mai degrabă un slogan menit să mobilizeze şi să conducă o luptă creată de resentimente sau interese politice ori economice. În viaţa de zi cu zi cerşetori ce proferează sloganuri religioase cu scopul de a obţine beneficii materiale, politicieni manipulând un discurs religios pentru a câştiga adeziunea alegătorilor, toate fac imaginea unui joc în care miza este alta decât religioasă deşi aşa pare. La fel, în istoria îndepărtată, crime şi războaie au fost puse în seama sentimentului religios. Dar, religia, nu a fost decât elementul legitimator, motivaţiile au fost politice. Iar dacă nu ar fi fost religia, elementul cu care să justifice aceste acţiuni, cu siguranţă s-ar fi găsit alt mobil iar abominalele fapte oricum ar fi fost înfăptuite. Pentru-că, nu-i aşa? Nimic nu-l împiedică pe om să-şi atingă scopul.

Nu vreau să neg războaiele religioase ori crimele executate în numele religiei, sunt realităţi ce nu pot fi trecute cu vederea. S-a vărsat mult sânge în numele „dreptei credinţe”, dar eliminarea acesteia nu ar face lumea mai bună cum de altfel demonstrează istoria. Aşa că, dacă ar fi să-mi imaginez o lume fără Dumnezeu aceasta nu ar fi deloc mai bună decât cea pe care o cunosc acum. Dacă ar lipsi sentimentul religios manipulat în scopuri diverse, îndeosebi politice, cu siguranţă lumea ar găsi altceva de care să se folosească pentru îndeplinirea scopurilor ei. Şi atunci cine ar mai fi de vină?          

Ştiinţa şi raţiunea nu au fost niciodată garanţie unei moralităţi înalte sau a unei bune convieţuiri între oameni. Fericirea şi umanul nu pot fi garantate de avântul ştiinţific sau de raţiunea umană. Ci din contră, de câte ori a rămas pe cont propriu a creat numai greutăţi.