Motive pentru a urî

În primele zile ale lunii iunie, s-a desfăşurat la „Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei” din Sighet, un colocviu pe tema persecuţiilor religioase în România comunistă. Au fost reprezentate principalele denominaţiuni religioase: ortodocşi, greco-catolici, penticostali şi baptişti. Nu aş şti să vă spun de ce au lipsit adventiştii.

Ascultându-i pe cei prezenţi acolo, majoritatea, direct sau indirect, victime ale regimului, am înţeles motivul urii lor faţă de comunism. Însă, stau şi mă întreb dacă pierderile şi suferinţele îndurate sunt un argument legitim pentru ura lor? Dacă „soarta” acestora ar fi fost alta? Dacă comunismul le-ar fi oferit suficiente motive să-l îndrăgească? Dacă ar fi fost mult mai prosperi atunci decât acum? Dacă ar fi ştiut să profite iar comunismul ar fi făcut oameni din ei? L-ar mai fi urât? L-ar mai fi condamnat?

E uşor să urăşti ceva dacă acel ceva ţi-a făcut rău. Dar e foarte greu să faci acelaşi lucru  în caz contrar. Sunt foarte mulţi cetăţeni ai acestei patrii, unii trăitori ai acelui timp alţii tineri care nu ştiu despre acele vremuri decât din auzite, care tânjesc cu nostalgie după acele vremuri. Unii dintre ei spun că au dus-o mai bine atunci, alţii cred că ar fi dus-o mai bine atunci. Nu pot să-i contrazic şi să le spun că nu ar putea fi aşa. Cu siguranţă, dacă aş fi trăit în comunism acum aş fi avut un apartament, nu aş fi stat cu chirie, şi un loc de muncă. Dar este acesta un preţ onest pentru propria libertate?

Mi-am trăit doar primii ani ai copilăriei în comunism, prin urmare nu-mi aduc aminte de cozi, foame sau frig. Părinţii au purtat toate aceste poveri. Nu am fost martorul colectivizărilor sau al deportărilor din anii 50 şi nu am trăit spaima morţii. Acolo unde am crescut oamenii se resemnaseră, îşi trăiau veşnicia cum puteau mai bine. Prin urmare nu aş avea motive să urăsc comunismul. Dar îl urăsc. Şi îl urăsc din principiu. În opinia mea acesta este motivul legitim al urii pentru un regim detestabil.