Călătorind prin ţară, de la un capăt la altul, de la sud la nord, şi de la est la vest, nu poţi să treci fără să observi diferenţe. Diferenţe în port, în gândire, în maniere, în aspiraţii. Unele dintre aceste diferenţe fac ca oamenii acelor locuri să fie mai apreciaţi şi lăudaţi pentru ceea ce sunt, decât fraţii lor dintr-o altă parte a ţării.
De câte ori nu am dispreţuit sărăcia moldovenilor şi am lăudat hărnicia bănăţenilor, sau de câte ori nu am comparat sufletele reci ale muntenilor cu omenia ardelenilor.
Şi pe bună dreptate. Nu poţi să nu observi diferenţele, să apreciezi ce e de apreciat şi să dispreţuieşti ce trebuie dispreţuit. Însă până unde merg aceste diferenţe? Şi cu cât sunt mai buni unii decât ceilalţi?
I-am întâlnit în viaţă şi pe unii şi pe alţii. Şi pe cei „buni” şi pe cei „răi”, şi pe cei harnici şi pricepuţi şi pe cei deficitari la acest capitol. Şi, deşi, îţi vine să-i admiri pe unii pentru ceea ce sunt sau ştii despre ei, şi să-i dispreţuieşti pe ceilalţi din aceleaşi motive, constaţi că există ceva ce ne face să semănăm teribil de mult între noi.
Toţi urâm cu aceiaşi pasiune. Pe toţi ne caracterizează în aceiaşi măsură invidia, egoismul, vanitatea, dorinţa de răzbunare. Aşa cum spunea Caragiale: „Nici un neam de oameni nu-i mai bun ori mai rău… Unul e mai aşa altul altminterea, dar la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zile oameni şi dă-le pace.”
În faţa acestor lucruri toţi suntem egali.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu