Astăzi, nimic numai poate fi cunoscut dacă nu este exprimat în cifre. Viaţa şi-a pierdut metaforele, culoarea, gustul fie el amar sau dulce. Totul se reduce la cifre. Dacă întrebi, ţi se răspunde în cifre. Dacă eşti curios, ţi se dau cifre. Dacă vrei să ştii ce va fi mâine, vei obţine tot cifre. Cunoaştem lumea de azi sau pe cea de mâine prin intermediul cifrelor. Suntem dependenţi şi nu ne putem imagina viaţa fără ele. 1, 01 % deprecierea leului; 145 mld. euro PIB –ul României; 5% rata şomajului; 0,4% rata inflaţiei; 427 numărul de îmbolnăviri de A/H1N1, 3,80 preţul motorinei la pompă, 3 GHz frecvenţa procesorului de la laptop, 1900 cmc capacitatea motorului de la maşina personală, 139 de km distanţa până la iubită etc.
Să fie de vină misticul ce a fost atribuit numerelor încă din cele mai vechi timpuri? Cunoaştem toţi rolul cifrei 3; trei zile şi trei nopţi, trei zmei, trei fii din oricare basm, cele trei ţigănci ale lui Eliade, teama de 666 sau ghinionul adus de 13. Sau nu e decât dorinţa omului de a se simţi stăpân pe situaţie, cifra oferindu-i iluzia că are totul sub control dacă cunoaşte exact, cu virgulă chiar, fiecare aspect al vieţii? Pentru noi, atât de obişnuiţi cu ele, nimic nu mai are dimensiune sau contur dacă nu există şi o cifră prin preajmă.
Oricum ar fi, cifrele au intrat în sfere de activitate asupra cărora nu au nici un pic de competenţă. Cum ai putea să exprimi bunătatea, dragostea, altruismul, devotamentul în cifre? Pentru omul modern până şi valorile sufleteşti au caracter digital şi implicit o valoare numerică. Aşa se face că spiritualitatea unui om poate fi oglindită de o pagină Excel. Suntem conştiincioşi şi notăm atent, uneori pentru că aşa ni se cere, Nr. de vizite misionare, Nr. de publicaţii împărţite, Nr. de acţiuni sociale, Nr. de înscrieri la Sola Scriptura, Nr. de lecturi biblice făcute, Nr. de zile pe săptămână de studiu biblic, Nr. de zile pe săptămână de studiu al unei cărţi din S.P., Nr. de zile pe săptămână de studiu a studiilor biblice, Nr. de zile pe săptămână de studiu a devoţionalului (şi ar mai fi câteva Nr.).
Numerele au ajuns să ne fascineze. Contabilizăm faptele bune şi apreciem numărul, cantitatea şi nu calitatea. Pe nimeni nu mai interesează „cum”, „ce fel”, „ce valoare” atâta timp cât cifra este mare. Suntem puternic atraşi de „câte”, „câţi”, „de câte ori” uitând că o faptă bună evaluată cantitativ nu mai poate fi apreciată şi calitativ. Când substanţa scade, se înmulţesc formele. Numărul compensează lipsa de conţinut.
La un moment dat un tânăr a venit la Hristos întrebând ce să facă ca să fie mântuit. Toate cele zece porunci ce se cereau păzite, pentru el nu ridicau nici-o problemă. Vroia mai mult, încă o poruncă, simţea că poate. Probabil a 11-a poruncă. Credea că dacă va face mai mult decât păzirea a numai zece porunci, atunci nevoia îi va fi împlinită. Însă problema lui nu era a 11-a poruncă ci tot cele zece. Iar cele zece, de fapt, nu sunt zece, ci numai una: „să iubeşti”.
În Scriptură cifrele nu au valoare numerică şi nu transmit cantitatea, ci au valoare simbolică. Cei 144.000 din apocalipsa nu sunt 144.000 ci reprezintă numărul deplin al sfinţilor mântuiţi. În cer o zi e ca o mie de ani şi o mie de ani e ca o zi. Nu contează „cât” ci „cum”.
5 ian. 2010
De vorbă cu Alex
Acest articol are legătură cu cel pe care-l precede.
Este adevărat că pe alocuri mesajul tău a fost mai dur. Dar te înţeleg. De multe ori e justificat să reacţionezi aşa. În felul tău de a fi mă regăsesc şi eu. Nu sunt atât de blând precum par, deşi, poate ar trebui. Ai afirmat că cei „credincioşi” sunt prost educaţi, apoi ai încercat să-ţi ceri scuze, scriindu-mi că nu asta ai intenţionat să spui. Nu e necesar. Este adevărat că sunt foarte mulţi oameni religioşi prost educaţi, creduli, ignoranţi. Frustraţi pe plan social, personal, nerealizaţi profesional sau chiar labili psihic îşi găsesc refugiu în religie făcând din aceasta singura lor realizare. Îi întâlnesc des şi sunt indignat.
După părerea mea lipsa de credinţă e un rău; dar înclinare de a crede tot fără a controla este şi mai rea. Ea provine din stupiditate şi lipsă de grijă pentru adevăr. Aş prefera să avem o naţiune cu mulţi atei şi puţini credincioşi, dar care, aceştia din urmă, ştiu şi de ce cred şi pentru ce, decât o mulţime ignorantă care crede pentru că aşa a apucat, aşa crede toată lumea, aşa e mai comod sau aşa e la modă. „Ignoranţa nu dă naştere decât la barbarie şi la vicii” (Jean Le Clerc).
Nu mă deranjează ateii, ci doar ignoranţii. De păcatul acesta mă mai fac vinovat şi eu. Personal, datorez celor necredincioşi foarte mult. M-au provocat, m-au pus în dificultate, mi-au pus întrebări dar toate aceste nu au făcut decât să mă ajute să găsesc răspunsuri. Îmi plac provocările şi le salut cum se cuvine. Prin prezenţa ta la aceste discuţii am avut de câştigat, şi am hotărât să citesc cartea lui Dawkins.
Mă bucur că ai citi Biblia şi că nu vorbeşti în necunoştinţă de cauză. Rămâne însă o singură problemă: ai citit-o la 14 ani. Am citit-o şi eu la aceiaşi vârstă şi nu am înţeles nimic. Pentru a deveni cizmar trebuie să faci o şcoală de ucenici de doi ani. Mergi zi de zi cel puţin şase ore pe zi şi după doi ani tot nu eşti un meseriaş desăvârşit, tot mai ai de învăţat. Dacă numai pentru a deveni cizmar trebuie să depui efort consistent pentru a realiza ceva, cum crezi tu, că la 14 ani, cu mintea imatură, copil fiind, ai fi reuşit să pătrunzi şi să înţelegi transcendentul după o simplă citire a Bibliei? Nu crezi că te-ai grăbit în judecata ta şi că ar trebui să-i mai acorzi o şansă? Pentru un gram de aur trebuie să transpiri mult. Apropo, pentru a învăţa cizmărie trebuie să ai măcar 14 ani.
Mai aminteşti de „gradul ridicat de moralitate pe care-l avem” şi de „raţionamentul simplu: nu te omor nu mă omori, nu fur de la tine nu furi de la mine” dând de înţeles că etica nu este o problemă atât de complicată. Dar te întreb: de unde provine acest „grad ridicat de moralitate”, conştiinţa morală. Gândeşti aşa pentru că te-ai născut într-o lume care gândeşte aşa şi ţi se pare normal ca şi tu să ai aceiaşi perspectivă asupra moralităţii. Dar te-i gândit vreodată ce ar fi fost etic pentru tine dacă te-ai fi născut în Germania nazistă? Dacă vei citi mărturiile criminalilor de război aduşi în faţa tribunalului de la Nurenberg vei constata, cum de altfel au făcut-o şi alţii şi o afirmă, că aceştia au fost convinşi până în clipa morţii că ceea ce au făcut a fost moral, crima în masă, pentru ei, era ceva etic. Au trăit şi au murit fără vre-o remuşcare.
Epoca certitudinilor s-a terminat, am intrat într-una a relativismului. Iar relativismul moral permite orice, atâta timp cât e logic şi utilitarist. De multe ori valoarea etică e dictată de considerente economice, politice sau de ce nu de cel care are mai multe tancuri. Sunt şi azi încă, dispute cu privire la mari crime din trecutul nu foarte îndepărtat, care se cer a fi catalogate ca genocid dar nu e posibil din raţiuni diplomatice. Iar dacă Germania ar fi câştigat războiul, teoria superiorităţii rasei ariene şi a binecuvântării holocaustului, ar fi fost studiată în universităţi. Deci, etica, mai e dictată şi de cei care au mai mulţi soldaţi.
Am stat de vorbă cu un profesor universitar şi am fost şocat să văd ce viziune are el cu privire la drepturile şi libertăţile unui cetăţean în stat. Ce motive aducea pentru a justifica restrângerea acestor drepturi unei anumite categorii sociale. Am realizat că nu avem toţi aceleaşi norme morale, că nu trasăm toţi linia de demarcaţie dintre bine şi rău prin acelaşi loc.
Cu privire la Hitler şi la motivaţiile sale. Ce rol a jucat religia lui sau cum a fost influenţat de alţi factori rămâne să mai cercetez acest aspect. Din ceea ce am citit nu aş putea spune că reies lucrurile aşa cum le-ai descris. Dar, bineînţeles, nu am citit tot ce se putea citi. Mai sunt cu siguranţă şi alte opinii. E un capitol la care nu ne putem da cu părerea. Trebuie să apelăm la cei care au cercetat acest subiect în mod profesionist şi să facem trimiteri la surse bibliografice. Problema e mult mai amplă şi nu poate fi explicată atât de simplist.
P.S. Prin comentariile de la cel de-al doilea articol, răspunzi unor argumente care nu îmi aparţin. Ele sunt date de Mihai Bala, tot printr-un coment de subsol, pe care le-ai confundat cu cele spuse de mine în articol. De aceea nu-ţi voi răspunde la ele. Dacă vrei poţi avea o discuţie cu el, separat, pe blogul meu, la subsolul articolului, sau pe blogul lui personal (numele lui conţine un link ce trimite către blog). Cu siguranţă poate să răspundă mai bine decât mine celor afirmate de el.
Este adevărat că pe alocuri mesajul tău a fost mai dur. Dar te înţeleg. De multe ori e justificat să reacţionezi aşa. În felul tău de a fi mă regăsesc şi eu. Nu sunt atât de blând precum par, deşi, poate ar trebui. Ai afirmat că cei „credincioşi” sunt prost educaţi, apoi ai încercat să-ţi ceri scuze, scriindu-mi că nu asta ai intenţionat să spui. Nu e necesar. Este adevărat că sunt foarte mulţi oameni religioşi prost educaţi, creduli, ignoranţi. Frustraţi pe plan social, personal, nerealizaţi profesional sau chiar labili psihic îşi găsesc refugiu în religie făcând din aceasta singura lor realizare. Îi întâlnesc des şi sunt indignat.
După părerea mea lipsa de credinţă e un rău; dar înclinare de a crede tot fără a controla este şi mai rea. Ea provine din stupiditate şi lipsă de grijă pentru adevăr. Aş prefera să avem o naţiune cu mulţi atei şi puţini credincioşi, dar care, aceştia din urmă, ştiu şi de ce cred şi pentru ce, decât o mulţime ignorantă care crede pentru că aşa a apucat, aşa crede toată lumea, aşa e mai comod sau aşa e la modă. „Ignoranţa nu dă naştere decât la barbarie şi la vicii” (Jean Le Clerc).
Nu mă deranjează ateii, ci doar ignoranţii. De păcatul acesta mă mai fac vinovat şi eu. Personal, datorez celor necredincioşi foarte mult. M-au provocat, m-au pus în dificultate, mi-au pus întrebări dar toate aceste nu au făcut decât să mă ajute să găsesc răspunsuri. Îmi plac provocările şi le salut cum se cuvine. Prin prezenţa ta la aceste discuţii am avut de câştigat, şi am hotărât să citesc cartea lui Dawkins.
Mă bucur că ai citi Biblia şi că nu vorbeşti în necunoştinţă de cauză. Rămâne însă o singură problemă: ai citit-o la 14 ani. Am citit-o şi eu la aceiaşi vârstă şi nu am înţeles nimic. Pentru a deveni cizmar trebuie să faci o şcoală de ucenici de doi ani. Mergi zi de zi cel puţin şase ore pe zi şi după doi ani tot nu eşti un meseriaş desăvârşit, tot mai ai de învăţat. Dacă numai pentru a deveni cizmar trebuie să depui efort consistent pentru a realiza ceva, cum crezi tu, că la 14 ani, cu mintea imatură, copil fiind, ai fi reuşit să pătrunzi şi să înţelegi transcendentul după o simplă citire a Bibliei? Nu crezi că te-ai grăbit în judecata ta şi că ar trebui să-i mai acorzi o şansă? Pentru un gram de aur trebuie să transpiri mult. Apropo, pentru a învăţa cizmărie trebuie să ai măcar 14 ani.
Mai aminteşti de „gradul ridicat de moralitate pe care-l avem” şi de „raţionamentul simplu: nu te omor nu mă omori, nu fur de la tine nu furi de la mine” dând de înţeles că etica nu este o problemă atât de complicată. Dar te întreb: de unde provine acest „grad ridicat de moralitate”, conştiinţa morală. Gândeşti aşa pentru că te-ai născut într-o lume care gândeşte aşa şi ţi se pare normal ca şi tu să ai aceiaşi perspectivă asupra moralităţii. Dar te-i gândit vreodată ce ar fi fost etic pentru tine dacă te-ai fi născut în Germania nazistă? Dacă vei citi mărturiile criminalilor de război aduşi în faţa tribunalului de la Nurenberg vei constata, cum de altfel au făcut-o şi alţii şi o afirmă, că aceştia au fost convinşi până în clipa morţii că ceea ce au făcut a fost moral, crima în masă, pentru ei, era ceva etic. Au trăit şi au murit fără vre-o remuşcare.
Epoca certitudinilor s-a terminat, am intrat într-una a relativismului. Iar relativismul moral permite orice, atâta timp cât e logic şi utilitarist. De multe ori valoarea etică e dictată de considerente economice, politice sau de ce nu de cel care are mai multe tancuri. Sunt şi azi încă, dispute cu privire la mari crime din trecutul nu foarte îndepărtat, care se cer a fi catalogate ca genocid dar nu e posibil din raţiuni diplomatice. Iar dacă Germania ar fi câştigat războiul, teoria superiorităţii rasei ariene şi a binecuvântării holocaustului, ar fi fost studiată în universităţi. Deci, etica, mai e dictată şi de cei care au mai mulţi soldaţi.
Am stat de vorbă cu un profesor universitar şi am fost şocat să văd ce viziune are el cu privire la drepturile şi libertăţile unui cetăţean în stat. Ce motive aducea pentru a justifica restrângerea acestor drepturi unei anumite categorii sociale. Am realizat că nu avem toţi aceleaşi norme morale, că nu trasăm toţi linia de demarcaţie dintre bine şi rău prin acelaşi loc.
Cu privire la Hitler şi la motivaţiile sale. Ce rol a jucat religia lui sau cum a fost influenţat de alţi factori rămâne să mai cercetez acest aspect. Din ceea ce am citit nu aş putea spune că reies lucrurile aşa cum le-ai descris. Dar, bineînţeles, nu am citit tot ce se putea citi. Mai sunt cu siguranţă şi alte opinii. E un capitol la care nu ne putem da cu părerea. Trebuie să apelăm la cei care au cercetat acest subiect în mod profesionist şi să facem trimiteri la surse bibliografice. Problema e mult mai amplă şi nu poate fi explicată atât de simplist.
P.S. Prin comentariile de la cel de-al doilea articol, răspunzi unor argumente care nu îmi aparţin. Ele sunt date de Mihai Bala, tot printr-un coment de subsol, pe care le-ai confundat cu cele spuse de mine în articol. De aceea nu-ţi voi răspunde la ele. Dacă vrei poţi avea o discuţie cu el, separat, pe blogul meu, la subsolul articolului, sau pe blogul lui personal (numele lui conţine un link ce trimite către blog). Cu siguranţă poate să răspundă mai bine decât mine celor afirmate de el.
Abonați-vă la:
Postări (Atom)
