Vinovații fără vină

În anul 2009 când m-am apucat să fac un master în antropologie la Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj, profesorii mei, aflând că vin dintr-un mediu neoprotestant mi-au cerut să-mi fac disertația pe subiectul cultelor neoprotestante din Transilvania. Am ales spre studiu trei dintre ele, cele mai importante numeric: adventiști, baptiști și penticostali. Nefiind o lucrare strict istorică ci mai degrabă o abordare socio-antropologică, am consultat o varietate de surse și izvoare istorice. Pe lângă arhivele fostului Departament al Cultelor, presa și publicațiile din perioada interbelică, a trebuit să încep cu ceea ce au scris despre ei înșiși, aparținătorii cultelor respective.

Citind ce s-a scris până acum despre istoria Bisericii Adventiste, am realizat că adventiștii nu au cărți de istorie ci doar romane. Nu neg întru totul valoarea acestor colecții de amintiri, dat fiind faptul că cele mai multe dintre ele sunt scrise de martori ai evenimentelor respective. Dar, acestea sunt departe de a respecta criteriile unei cercetări istorice cu valoare științifică și departe de orice normă academică. Triumfaliste și pline de învățături spirituale, lucrările cu pricina se doresc normă, orice se scrie diferit e anatema.

Unul din foștii mei profesori, Gheorghe Modoran, după anii petrecuți prin Arhivele de Stat a ajuns în punctul de a putea publica o lucrare pe tema istoriei Bisericii Adventiste în perioada comunistă. În luna decembrie a anului trecut l-am întâlnit la Bruxelles. Cu acea ocazie mi-a mărturisit câteva din dileme pe care le are legate de tipărirea acestei cărți (două volume). Nu e greu să înțelegi despre ce dileme este vorba din moment ce această cercetare promite a nu se înscrie în curentul obișnuit. Prin urmare, le-a propus (dilemele) spre dezbatere publică pe un site creat special pentru acest scop. AICI SITE-UL

Prin această postare mă alătur și eu acestui demers încercând să răspund unor principale argumente aduse împotriva unei istorii necosmetizate. Prin urmare, s-o luăm pe rând:

1. Să nu dezgropăm morții. Ce-a fost, a fost.

Imposibil. Perioada comunistă reprezintă jumătate din istoria Bisericii Adventiste din România. Nu poți ignora atât amar de vreme. Nu vorbim despre un incident izolat petrecut știu eu unde, pe o perioadă scurtă de timp. Perioada comunistă ne-a format și ne-a deformat în aceeeași măsură mai mult decât suntem dispuși să acceptăm.

2. Să lăsăm studiul acestei perioade pe seama celor care au trăit-o. Noile generații nu sunt capabile s-o înțeleagă.

Nimic mai fals. Un proverb chinezesc spune: «Dacă vrei să știi cum este apa, nu întreba niciodată un pește». De cele mai multe ori, tocmai cei care nu au fost implicați în situația respectivă, au suficientă luciditate să o înțeleagă și s-o judece. Ei au puterea de a judeca la rece.

La un examen, profesorul cu care am făcut un curs despre totalitarismele secolului XX, m-a întrebat care consider ca a fost cel mai periculos regim; nazismul sau comunismul? Atunci eu am început să calculez numărul victimelor. Urma să declar cel mai periculos regim pe acela care avea cel mai mare număr de victime la activ. Însă, profesorul m-a oprit și mi-a spus că sunt pe un drum greșit. Raționamentul meu nu era cel potrivit. Alt criteriu eu nu mai aveam. I-am cerut ajutorul. Răspunsul lui a fost: comunismul. Și mi-a explicat de ce. Azi, toată lumea realizează și recunoaște răul pe care l-a produs nazismul. Toată lumea condamnă acest regim. Și nu întâlnești pe nimeni care să spună «ce bine era pe vremea lui Hitler», cu excepția unor grupări neonaziste. În majoritatea tărilor, afișarea simbolurilor naziste sau propagarea doctrinei naziste, se pedepseșeste cu închisoare. Toți vedem răul din acest regim politic. Cu comunismul, lucrurile stau diferit. Încă mai sunt oameni, și nu puțini, care plâng după epoca de aur. Atunci când a murit Stalin, l-au plâns până și victimele acestuia. Cei ale căror vieți fuseseră distruse, cei ale căror familii fuseseră ucise, plângeau sincer la moartea «tătucului». De ce? Comunismul a exercitat o așa forță de convingere, a manipulat atât de eficient încât oamenii au ajuns să creadă în bunele intenții ale acestui regim. Mulți din cei care au trăit perioada comunistă au fost atât de bine spălați la creier încăt nici o dovadă, nici un argument nu-i va determina să vadă realitatea. Comunismul a fost cel mai perfid dintre toate regimurile totalitariste. Comunismul a fost atât de perfid încât ne-a determinat să-i credem toate minciunile. Unii, le cred atât de bine că au rămas fără orice fel de speranță de a-și mai reveni. Acesta e motivul pentru care cred că posibilitatea de a scrie o altfel de istorie stă în puterea noilor generații. Stă în mâinile acelora care nu au fost otrăviți de acele vremuri. Cele mai obiective studii istorice, indiferent de perioada tratată, nu au fost scrise de martorii evenimentelor respective ci multe generații mai târziu de cei care doar le analizează cognitiv și fără implicații sentimentale semnificative.

3. Trebuie să iertăm nu să condamnăm.

Cine a spus că un demers istoric de felul acesta exclude iertarea? Problema este că unii înțeleg iertarea în termeni defectuoși. Prin iertare înțeleg să nu piardă nimic din ceea ce au obținut prin fapte condamnabile. Așa ceva nu este posibil. E ca și cum aș fura banii bisericii și după ce sunt prins, aș continua să vin și să parchez ostentativ în fața bisericii, mașina mea scumpă cumpărată din banii furați. Iar în timpul acesta, prin iertare să mi se redea slujba de trezorier.

Se tot invocă Matei 18, dar cei care, brusc, dau dovadă de o buna cunoaștere a Scripturilor, uită că aceiași Scriptură, spune că un păcat pentru a putea fi iertat trebuie, în prealabil, mărturisit. Sunt condamnat, acuzat, că nu vreau să iert. Dar, Doamne, pe cine să iert dacă nimeni nu este vinovat ?

4. Astfel de deconspirări vor prejudicia imaginea bisericii.

Dimpotrivă. Un astfel de demers ar contribui în mod pozitiv la imaginea bisericii. Asta în cazul în care am devenit atât de corecți politic încât să ne pese mai mult de imaginea bisericii decât de oamnenii ei și de adevăr.

În toamna anului 2011, am participat la o sesiune de comunicări științifice pe tema persecuțiilor religioase în regimul comunist. Evenimentul era organizat de Memorialul Victimelor Comunismului și al Rezistenței. Au fost prezenți cercetători ai mai multor culte religioase din România (adventiștii au lipsit). Printre ei și un pastor penticostal[1], nepermis de tânăr, care a scris o carte despre istoria comunistă a propriului cult. Inițiativa a fost una privată stârnind multe conflicte în rândul penticostalilor și opoziție din partea conducătorilor lor. Citisem cartea în prealabil, știam că are părți nu tocmai măgulitoare. Eram curios să văd cum vor primi ceilalți această carte dat fiind faptul că vorbim de reprezentanți ai altor culte, concurente, de cele mai multe ori aflate pe poziții conflictuale. Am crezut că va fi o ocazie pentru ei să-și îmbogățească palmaresul cu acuze și critici noi.

Ceea ce s-a întâmplat a fost de neimaginat. Cartea a stârnit admirație și respect. Respect pentru o biserica care avea curajul să-și asume responsabilitatea pentru propriile greșeli. Care avea curajul să-și înfrunte trecutul și să recunoască că a fost așa cum a fost. A fost un moment în care mi-a părut rău că nu am luat noi inițiativa de a fi primii cu o astfel de lucrare. Vestea buna este ca nu e târziu nici acum.

Dacă ne imaginam că mințindu-ne pe noi înșine reușim să-i mințim și pe ceilalți, ne înșelăm. Lumea știe că nici un cult nu s-a păstrat fecioară în relația cu regimul politic. A-ți asuma lucrul acesta dă dovadă de maturitate și, implicit, va câștiga respectul celorlalți și, bineînțeles, un plus de imagine.

Accesul la Dosare se face din ce în ce mai facil. Iar în privința cultelor e și mai ușor. Cel protejat, ocultat, ramâne politicul. Să nu ne iluzionăm că dacă noi nu vom săpa printre dosare nimeni altcineva n-o va face. Iar dacă nu o facem noi prima dată, matur și în maniera cea mai corectă și mai responsabilă, asumându-ne cele descoperite, nimeni nu garantează că nu o va face altcineva în propria lui manieră și cu intenții mai puțin binevoitoare. Cum credeți că va fi atunci? Și există o vorbă: «de ceea ce ți-e frică; nu scapi».

De ceva vreme a ținut loc de primă pagină (în presa occidentală) un conflict apărut în India. Mulțimi de oameni au ieșit în stradă militând pentru drepturile femeii și pentru protecția acesteia. Totul a plecat de la o tânără studentă care a fost violată în grup și aruncată din autobuzul cu care circula. După ce a ieșit din comă, tânăra s-a sinucis. În India, în astfel de situații vinovată rămâne întotdeauna victima. Societatea o condamnă pentru ceea ce i s-a întâmplat iar presiunea este atât de mare încât de cele mai multe ori victimele care scapă cu viata unui viol, ulterior, se sinucid. Erau voci care o învinovățeau, acuzând-o că nu a implorat suficientă milă din partea agresorilor.

De câte ori particip, în biserică, la discuții pe acest subiect, cel al istoriei cultelor în comunism, sunt martorul unei imense perversiuni morale. Vinovații se metamorfozează în victime, iar victimele sunt transformate în vinovați. Cei ce doresc să știe adevărul sunt acuzați că răscolesc trecutul, că prigonesc oameni onorabili, că nu știu să ierte așa cum Domnul ne învață, că vor să se răzbune. În timpul acesta, vinovații capătă compasiune, sunt mângâiați părintește pe creștetul capului asigurâdu-li-se tot sprijinul în lupta lor cu acești oameni răi. Cei răi, fiind desigur, cei care vor să cunoască faptele și nu cei care sunt responsabili pentru ele. Câtă perversiune!

De ce țin atât de mult la un astfel de demers? Ce am de câștigat de aici? În primul rând, o biserică de care să fiu mândru. O biserică diferită de celelalte nu doar declarativ ci și faptic. O biserică care are curajul să-și asume trecutul și responsabilitatea pentru propriile greșeli. Nu cum fac celelalte și nu procedând precum politicul. Drumul spre maturitate trece, obligatoriu, pe aici. Este o șansă să creștem, să evoluăm. Un copil care neagă că el a spart farfuria, deși are mâna plină cu cioburi, este de acceptat si de iertat. Dar dacă, același copil, acum ajuns la vârsta de 40 de ani, are aceiași atitudine în situații similare, nu este demn de încredere. E doar un individ, acum un pic mai bătrân, dar imatur și iresponsabil. Câtă încredere ai într-un astfel de om?

Este șansa noastră să demonstrăm că suntem diferiți nu doar mergând la biserică într-o altă zi decât ceilalți. Este șansa noastră să demonstrăm că ne pasă de adevăr, dreptate și de oameni mai mult decât ne pasă de imaginea și ordinea creată și de care știm să profităm.

Deci! s-o facem.

---

[1] Vasilică Croitor, pastor penticostal în Medgidia, pe baza cercetărilor efectuate în Arhivelor Naționale a publicat cartea Răscumpărarea Memoriei. Cartea a fost precedată de un blog care a propus spre discutie publică această inițiativă.