4 oct. 2012

Recomandați-mi o carte


Recomandați-mi o carte religioasă, vă rog. Veți fi surprinși să descoperiți (sau poate nu) că ceea ce-mi veți propune spre citire provine de la una din editurile evanghelice.
Constat cu tristețe că nu prea mai ai ce citi de la Editura Viață și Sănătate. Majoritatea publicațiilor nu-ți solicită prea mult gândirea și sunt potrivite, mai degrabă, pentru a fi citite în gară ori dimineața în tramvai, în drum spre serviciu, sau în timp ce aștepți să se încălzeazscă mâncarea în cuptor. Cele mai multe oferte vin din sfera cărților cu experiențe și ilustrații, cam aceleași cărți de spiritualitate ori prea vechi ori un pic romanțate, nelipsitele cărți de sănătate și, bineînțeles, Spiritul Profetic (noroc că există practica compilațiilor).
Editura Viață și Sănătate nu a mai investit de foarte mult timp într-o carte «bună» (ultima investiție de calitate fiind cele doua volume «Mesagerul Domnului»). Știe că aceastea nu s-ar vinde la fel de bine precum o carte cu experiențe (ohh, savuroasele experiențe), sau precum «Carte Anului» pe care orice adventist cu conștiința încărcată că anul acesta nu a făcut lucrare misionară o cumpără la balot și o împrăștie la întâmplare.
Constat că dimensiunea comercială primează (nu e nici de neglijat) și oferă ceea ce se caută. Dar oare nu ar trebui ca Editura să joace și un rol educativ? Să-i învețe pe oamnei să gândească oferindu-le cărți care să le solicite mintea mai mult decât o face o carte de colorat. Să le educe gusturile pentru lectură știind că mulți adventiști nu citesc decât ce se publică la Viață și Sănătate.
Oare cititorii evanghelici sunt mai educați decât cei adventiști? Ei cum pot să publice, să vândă și să citească cărți de teologie, comentarii la cărți biblice, filozofie creștină, cărți de dogmatică, istorie religioasă etc? Probabil, conștienți fiind de faptul că ei nu au tot adevărul, încă îl mai caută. Și-l caută serios.
Cu cîteva zile în urmă, am văzut la Viață și Sănătate, reclama la o carte, care era cât pe ce să mă facă să-mi schimb opinia. Cartea în cauză se numește Interpretarea Scripturii și este o lucrare colectivă a celor de la Institutul de Cercetări Biblice. După titlu și după originea ei (un comitet de erudiți) am presupus că este «hrană tare». Încântarea mea a durat până în momentul în care am deschis-o. Deși groasă, aproape 500 de pagini, cartea tratează peste 100 de probleme de exegeză și hermeneutică biblică. Multe din întrebările la care se încearcă a se răspunde sunt extrem de puerile. Iată câteva exemple: Cu cine s-a căsătorit Cain?, De ce nu au murit Adam și Eva imediat?, Unde se găsea Grădina Edenului? Mai lipsea să se răspundă la întrebarea «Dar ce mănâncă Dumnezeu?»
Sunt tratate, desigur, și problematici mult mai adânci, iar acestea, nu sunt puține. Însă, tocmai acest fapt reprezintă cea de-a doua față a problemei. Așa cum spuneam, în carte, sunt peste 100 de capitole iar celor mai multe dintre ele nu le revin mai mult de 2-3 pagini (în general). Să tratezi subiecte precum identitatea cornului cel mic din Daniel 8, semnificația curățirii Sanctuarului din Daniel 8:14 ori principiu de interpretare zi-an în numai două pagini, lucrul acesta pare mai mult o gluma. Numai două sau cel mult trei astfel de probleme ar fi putut face subiectul unei cărți întregi.
Cartea nu e de lepădat și are valoarea ei, și nu aș fi avut nimic de comentat dacă aceasta ar fi fost scrisă de vre-un pastor pensionar. Dar din partea teologilor de la Biblical Research Institute, mă așteptam la mai mult. Probabil acesta este și motivul pentru care a putut fi tipărită de Viață și Sănătate. Pentru că seamănă cu un almanah, din care lipsesc articolele mai consistente și a rămas numai rubrica «știați că». Numai bună pentru un public care nu vrea să fie plictisit cu prea multe detalii teologice și care obosește repede atunci cînd capitolole unei cărți sunt mai mari decît cele din devoționalul de dimineață.
Sperăm că lucrurile se vor schimba la Viață și Sănătate. Dar, până să se întâmple lucrul acesta, vă doresc spor la colorat.



22 iul. 2012

Scurta zicere

Minciuna n-o acoperi cu alte minciuni, ea se ascunde cel mai bine printre multe adevaruri.
                                                                                                                                                       G. C.

1 mai 2012

Papa (de la Roma), ultima noastră speranță

            A urcat treptele amvonului radiind în jurul său un aer de siguranță de sine. Ne-a privit și ne-a salutat asigurîndu-ne, printr-un discret limbaj al trupului, că nici unul din noi nu va pleca „nehrănit spiritual”. A deschis Scriptura, a citit cîteva texte biblice și a adresat mulțimii câteva întrebări. Răspunsurile la întrebările adresate au venit foarte ușor din sală. Superficialitatea predicatorului și incapacitatea acestuia de a pătrunde semnificatia Cuvîntului făcea ca răspunsul să fie previzibil. Închinătorii păreau că-și vor pierde interesul, ba chiar și-l pierdeau. Spurgeon spunea că dacă un predicator nu reușește să cîștige interesul ascultătorilor în primele cinci minute, nu va mai reuși deloc. Predicatorul nostru părea de alta opinie. Era convins că lucrurile se vor schimba. Într-una din mînecile de la costum avea ascuns un AS.
            Defapt, avea ascuns un popă. După ce a citit cele cîteva texte biblice, și după un scurt și searbăd comentariu ne afișează pe ecran o știre caldă, adusă în premieră de domnia sa, despre ultimele intenții ale Papei de la Roma în contextul actualei crize economice. Știrea este preluat din surse sigure (ca de altfel toate), mai exact de pe situl oficial al Vaticanului. În timp ce ne sunt descoperite lucruri de o importanță crucială, vorbitorul devine mai viu și mai plin de vervă. Mulțimea se ridică în capul oaselor, ochii se deschid larg, urechile se ciulesc, nimeni nu mai moțăie, nimeni nu mai vrea să plece, toată lumea este atentă. In sfîrșit ceva pentru care merită să vii la biserică.
            Scenariul acesta se repetă tot mai des pe la amvoanele bisericilor noastre. Duzina de predicatori, de ocazie sau cu studii, vor să impresioneze, ba chiar să șocheze. Nu mai găsesc în Scriptură nici un text așa de fascinant care să trezească interes. Toate textele biblice sunt prea cunoscute iar ascultătorul (închinătorul) știe din timp ce vei spune.
            Prin urmare, predicatorul, suferă un fel de mutație devenind jumătate orator iar cealaltă jumătate detectiv. El ne descoperă secrete ce stau la baza marilor conspirații mondiale. El ne va spune ce planuri și-a facut Papa și cum le va veni acesta de hac adventiștilor. Tot el, din surse nu prea la îndemana celor mulți, ne dezvăluie pe unde s-au mai infiltrat iezuitii și cum dirijează francmasonii destinele lumii. Cei mai străluciți dintre ei, dintre predicatori desigur, au dovezi indubitabile. Desconspirările lor sunt însoțite de fotografii si powerpoint-uri. Ce mai, o adevarată plăcere să-i asculți.
            A trecut epoca cînd exemplul crinilor de pe cîmp care nici nu torc nici nu țes ne învăța ceva, iar teologia semințelor căzute în difetite tipuri de sol ne plictisește. Noroc cu Papa. Să trăiască și să fie sănătos că doar el ne mai ține treji în timpul predicii.

19 feb. 2012

Cine suntem noi, adventistii


Adventiștii din Romania au un motiv suplimentar de mândrie. De la apariția filmului documentar "Adventistii", avem cu ce să arătăm celorlalți cine suntem cu adevărat. Argumentul e cu atât mai puternic deoarece materialul a fost realizat de un neadventist. Uităm un lucru : nu este vorba despre noi.
Atunci când despre biserica adventistă din vest, fie că era vorba despre vestul apropiat sau cel îndepărtat, se colportau știri ce păreau să certifice apostazia acestora, știam imediat a ne delimita de ei. Noi eram cei conservatori, cei corecti, ultima oază de normalitate, poate chiar rămășița. Răsuflam ușurați că toată mizeria morală îi caracteriza pe ei în timp ce noi încă mai reușeam să păstrăm curat stindardul Evanghelei.
           Acum, a apărut un documentar favorabil despre ei și credem că este vorba despre noi. L-am multiplicat și i-am incurajat pe toți sa-l vadă pentru a pricepe lumea cine suntem cu adevarat. Insă, dacă am stiut să nu ne asociem cu ei atunci când sufereau un deficit de imagine poate c-ar trebui nici să nu ne atribuim noua meritele ce li se cuvin lor. Să-i felicităm și să așteptăm în liniște să devenim la rândul nostru subiectul unui documentar elogiativ. Dar, până atunci e nevoie de un motiv ca cineva să vrea să facă așa ceva.


Filmul AICI