Mai citeşte Europa?

Angus Phillips, conferenţiar la Oxford Brookes University, a venit cu o expunere statistică privitoare la piaţa de carte europeană, la numarul de cititori şi preferinţele de lectură din Europa. Astfel, cifrele din anul 2008 arată că 25% dintre germani, 27% dintre britanici, 43% dintre ciprioţi şi 49% dintre portughezi nu au citit niciodată o carte, în timp ce 60% dintre suedezi şi 56% dintre danezi citesc anual mai mult de cinci cărţi.

Sursa: Dilema Veche

Statul şi Biserica: despărţite prin lege dar unite prin nărav

În timpul regimului comunist raportarea faţă de autoritate se făcea diferit de timpurile prezente. Oamenii erau supuşi, obedienţi nu comentau şi executau fiecare directivă ce li se dădea. Din frică sau oportunism, şi uneori, poate de cele mai multe ori şi în cele mai multe cazuri, din convingere, supunerea era oferită fără a fi negociată. Indiferent de motiv autoritatea era autoritate şi trebuia să te raportezi faţă de ea corespunzător, trebuia respectată. Cei mari nu erau caricaturizaţi, luaţi în râs sau puşi sub semnul incompetenţei ori al îndoielii. Puterea nu ajungea subiect de glumă pentru trupele de comedie iar şeful statului era autoritatea supremă. Sub abuzul acestui tip de relaţie pe care cetăţeanul de rând îl avea cu cei de sus întreaga fiinţă era marcată. Fizic deveneam mai gârbovi, mai cocoşaţi cu chipuri triste şi lipsite de demnitate, personalitatea ni se diminua iar puterea de a fi noi înşine dispărea.

Chiar dacă exista ca o subcultură şi lupta pentru a fi diferită, Biserica nu putea să supravieţuiască fără a fi marcată de spiritul vremii. Raportarea dintre credincioşii de rând şi cler era asemănătoare. E drept, nu comporta toate aspectele negative dar copia multe din trăsături. În Biserică cuvântul liderului religios avea greutate. La fel ca şeful statului, preşedintele de Uniune impunea respect pentru unii, şi teamă pentru alţii (vezi mărturiile pastorilor pensionari). De asemenea, clerul de parohie era respectat, evaluat mult deasupra realităţii şi deciziile lui aveau drept de veto, se impunea uşor şi autoritatea sa nu era contestată. Dacă legitimitatea liderului politic era dată de votul mulţimii (real sau nu, până şi comuniştii organizau alegeri), cea a liderului religios era conturată de alegerea lui Dumnezeu şi votul credincioşilor.

În tot acest timp Biserica învăţa să se raporteze faţă de mai marii săi aşa cum cetăţenii se raportau faţă de liderii lor politici. Aspectele de organizare şi trăire religioasă erau modelate după tiparul după care funcţiona şi societatea. Lumea şi Biserica învăţau una de la cealaltă. Cu vaga impresie că Biserica copia mai mult lumea decât se întâmpla invers.

În noul regim lucrurile nu par să se schimbe. Şi cum României îi trebuiau 20 de ani să se deprindă cu democraţia (dacă Brucan ar trăi ar observa că s-a înşelat, poate 40 de ani ar fi necesari),nici Biserica nu pare să fi învăţat lecţia de a se guverna după constituţia divină a Împărăţiei Cereşti, ci priveşte în continuare spre sceptrul puterii şi spre supuşii ei.

            După ce reforma protestantă a rupt universalitatea Bisericii Catolice şi a ajuns ea însăşi stăpână pe anumite teritorii, protestanţii s-au dovedit în multe cazuri asemenea opresorilor lor catolici. Este cunoscută intransigenţa şi regimul aplicat de Luther şi Calvin celor ce la rândul lor aveau să devină eretici faţă de dogma protestantă. Mulţi anabaptişti au murit înecaţi ori arşi pe rug de Calvin sau de alţi protestanţi. „Să ne ferească Dumnezeu”, scria Pierre Bayle, cel mai aprig apărător al protestantismului, atunci când era târât de Jurieu în faţa magistraţilor din Amsterdam, şi dat afară din slujbă „să ne ferească Dumnezeu de inchiziţia protestantă; după cinci sau şase ani ar ajunge atât de groaznică, încât am tânji după cea romană…”.

            Au luptat pentru libertatea de a se închina aşa cum credeau ei că e mai bine, dar această libertate le aparţinea numai lor. Protestanţii n-au ştiu să se poarte faţă de cei ce la rândul lor deveneau „eretici”, altfel de cum s-au purtat catolicii cu ei când erau în aceiaşi situaţie. Copiau nu doar un model comportamental, ci o filozofie, un mod de viaţă. Catolicii erau singurul model pe care-l aveau la îndemână.

           Suntem sclavii timpului în care trăim. Fie că vrem sau nu gândirea politică, filozofică şi societatea în mijlocul căreia existăm influenţează gândirea şi practica religioasă. Biserica predică Evanghelia şi caută să se dezvolte după aceiaşi paradigmă după care Statul îşi urmăreşte interesele politice. Investim în acelaşi fel şi în aceleaşi lucruri în care investeşte şi societatea. Suferim de aceleaşi metehne şi ne facem vinovaţi chiar şi de aceleaşi forme de corupţie. Discursul public s-a mutat în Biserică şi nu e diferit. Dacă cei care ne guvernează numai sunt respectaţi şi sunt înjuraţi la fiecare grevă, mai marii Bisericii şi-au pierdut şi ei respectul închinătorilor şi au parte de acelaşi tratament. Credibilitatea şi a unora şi a celorlalţi suferă la indigo. Nimeni numai întreabă: „Cum spune Scriptura că ar trebui să mă raportez faţă de această situaţie?”, ci aproape toată lumea se lasă manevrată de logica democraţiei de tip liberal şi a dreptului individual uitând că suntem o Biserică nu o Republică.

Deşărtăciunea deşărtăciunilor

Cea mai mare deşertăciune este să poţi strânge o comoară în cer şi să nu ajungi acolo să te bucuri de ea.

G.C. 

Sfinţi cu accesorii drăceşti

Dacă vei întreba un adventist care este diferenţa între cultul lui şi celelalte, îţi va oferi, invariabil, aceiaşi gamă de răspunsuri. „În primul rând noi mergem sâmbăta la biserică, nu duminica ( mare diferenţă ), avem obiceiuri alimentare diferite (iarăşi cuvântul diferit)şi, de asemenea, morţii noştri nu se duc nici în purgatoriu nici nu levitează aiurea în spaţiul cosmic sau prin apropriere. Mai mult, spre deosebire de ceilalţi, datorită stilului nostru de viaţă, trăim în medie cu cinci până la şapte ani mai mult”. Dar, bineînţeles, lucrul acesta este vizibil numai în statistici, în realitate, murim şi noi la fel de repede ca şi ceilalţi şi suferim de aceleaşi boli.

Pe alocuri, pentru a evidenţia şi mai mult „linia de demarcaţie” dintre „noi” şi „lume” adoptăm nişte exigenţe alimentare şi/sau vestimentare. Odată definit contrastul putem dormi liniştiţi; „noi” nu mai suntem ca „ei”, suntem diferiţi. Oare?

Ne-am obişnuit cu modul, uneori, dispreţuitor în care suntem priviţi şi am făcut din asta o virtute. Cu cât mai dispreţuiţi cu atât mai „sfinţi”, ne-am zis. Când oamenii se mai obişnuiesc cu noi e semn că pe undeva „linia de demarcaţie” s-a c-am şters. Aşa că, o trasăm din nou.

Nimic rău in asta dar, v-om fi noi vreodată diferiţi doar pentru că mergem la biserică într-o altă zi decât majoritatea şi pentru că nu mâncăm carne de porc? Pentru unii aspectele doctrinare în care cred şi care îi diferenţiază de ceilalţi sunt de ajuns, doar avem tot adevărul, nu?

Îl avem pe tot dar ne pasă de prea puţin. În Cartea Sfântă Hristos Însuşi spune: „Vorbirea voastră să fie astfel: Da să fie Da şi Nu să fie Nu. Ce trece peste aceste cuvinte vine de la cel rău.” Atunci când promitem ceva după care ne răzgândim pentru că ieşim un pic mai bine, chiar dacă în dauna celuilalt, suntem cu ceva diferiţi de ceilalţi? Atâta timp cât relaţiile dintre noi sunt precum relaţiile dintre vecinii unei scări de bloc, suntem noi mai deosebiţi? Nu. Doar ciudaţi, iar în asta nu e nimic sfânt. Cu ce drept decidem că aceste cuvinte ale lui Hristos din Matei 5 sunt mai puţin importante decât cele din Exod 20, şi prin urmare pot fi trecute cu vederea fără prea multe mustrări de conştiinţă?

Biserica nu are nevoie de oameni care să ţină Sabatul, biserica are nevoie de oameni care să-şi ţină cuvântul dat. Biserica nu are nevoie de femei cu batic şi bărbaţi vegetarieni, ci de oameni cărora să le pese de ceilalţi aşa cum i-a păsat şi Lui. Din păcate, sunt prea mulţi care mănâncă şi se îmbracă ca Hristos dar iubesc ca ...lumea.        

QUO VADIS UE

Am descoperit aceste informaţii cu ceva timp în urmă. De atunci şi până acum nu am înţeles dacă au vreo semnificaţie ori dacă descoperă realităţi mai puţin cunoscute. Dacă cineva le găseşte vre-un sens să-mi spună şi mie. Până atunci luaţi-le ca pe nişte simple curiozităţi.

De la Darwin la Hitler: scurtă istorie a unei ideologii

Anii 1750 – 1850 aduc Europei o creştere demografică fără precedent. În 1798, Thomas Robert Malthus publică un eseu unde autorul formulează o nouă lege a populaţiei: populaţia unei ţări se dezvoltă în timp în progresie geometrică (1, 2, 4, 8, 16), iar mijloacele de subzistenţă sporesc doar în progresie aritmetică (1, 2, 3, 4, 5) prin urmare mijloacele de subzistenţă vor deveni insuficiente unei populaţii care se dublează la fiecare 25 de ani. CANTITATEA devine centrul de interes al dezbaterilor legate de politicile demografice ale celei de-a doua jumătate a secolului XIX .

Industrializarea a luat pe nepregătite oraşele care au trebuit să facă faţă unui asalt al populaţiei venite de la ţară în căutarea unui loc de muncă la oraş. Acest proces de urbanizare grăbită a adus la suprafaţă diferite aspecte sociale nedorite: criminalitatea, alcoolismul, prostituţia, tuberculoza etc. Periferiile oraşelor, neigienizate, fără canalizare şi mai mult decât atât lipsite de grija autorităţilor se transformă în focare de maladii sociale şi fizice creând spectrul deteriorării rasei umane. Acestă stare de fapt determină un nou centru de interes al dezbaterilor legate de politicile demografice: CALITATEA populaţiei.

Strategiile de regenerare a societăţii au venit din partea unor domenii ale ştiinţei şi medicinei. Oamenii de ştiinţă şi medicii s-au văzut deodată pe ei înşişi drept gardieni ai viitorului cu misiunea de a aplica cunoştinţele lor pentru un viitor mai bun al omenirii. Aceştia au blamat bolile sociale şi au prescris remedii biologice pentru a opri transmiterea acestor defecte la generaţiile viitoare. Unii au suţinut ideia limitării sau chiar a sterilizării elementelor indezirabile din rândul claselor muncitoare care pun în pericol sănătatea naţiunii.

Aceia care se aflau în fruntea acestui gen de dezbateri se numesc EUGENIŞTI. Eugenismul a fost introdus ca o nouă disciplină în 1883 de Francis Galton vărul lui Ch. Darwin şi se erija ca o nouă ştiinţă capabilă să ducă la o îmbunătăţire a umanităţii. La conducerea Societăţii Engleze de educaţie eugenică F. Galton îl va avea ca succesor pe Leonard Darwin, fiul lui Ch. Darwin. Darwinismul susţine că în condiţiile unei populaţii tot mai numeroase inevitabil se declanşează o luptă ce oferă un stimul la adaptarea biolologică a fiinţei umane prin care unele „modificări favorabile” sunt păstrate iar altele eliminate. Plecând de la această teorie, eugeniştii au susţinut că societatea nu trebuie să lase evoluţia la voia întâmplării, ci dimpotrivă, oamenii de ştiinţă trebuie să ajute guvernele să implementeze măsuri care să vizeze ameliorări biologice pentru oameni.

Eugenia a devenit astfel o faţetă a unui fenomen, curent de ideii, mult mai larg care tindea să influenţeze politicile sociale şi publice ale statelor, şi pe care cercetătorii l-au numit „DARWINISM SOCIAL”, acesta fiind un nou sistem de gândire şi reprezentare care s-a afirmat ca o consecinţă a ascendenţei evoluţionismului. Teoria darwinistă a evoluţiei şi selecţiei se afla în centrul darwinismului social, adepţii acestui curent susţinând că societatea este un organism dependent de legile naturale descoperite de Ch. Darwin. Limbajul „luptei pentru existenţă” a dominat scrierile multor adepţi ai darwinismului social referitoare la inevitabilitatea militarismului, imperialismului şi capitalismului. Ordinea socială era văzută ca una în care competiţia, rivalitatea şi războiul erau ceva natural. Unele argumente ale selecţiei din viziunea darwiniştilor sociali puteau fi uşor opuse reformelor sociale. Conform unor asemenea idei, programele de reformă pentru creşterea bunăstării erau nocive pentru rasă deoarece de ele beneficiau şi elementele declasate ale naţiunii şi astfel aceste programe se interferau în procesul selecţiei naturale.

Alimentat cu dovezi ştiinţifice, darwinismul social nu putea fi contestat şi a avut implicaţii politice serioase în dezvoltarea teoriei moderne a supremaţiei raselor. Aptitudinile oamenilor există în funcţie de rasă: „există varietăţi de oameni aşa cum există varietăţi de tauri sau de boi”. Politica rasistă a lui Hitler nu a fost o invenţie personală specifică nazismului, acesta se încadra în curentul de gândire ce caracteriza epoca sa, curent de gândire ce avea fundament ştiinţific şi un parcurs de câteva decade. Această gândire avea suporteri în întreaga lume. La începutul secolului XX  s-au înfiinţat societăţi eugenice în SUA, Japonia, Africa de Sud, Anglia, Franţa, Germania, Italia, Brazilia, Rusia, Ungaria, Mexic etc. Specificul regimului nazist a fost acela de a aplica măsuri radicale de „îmbunătăţire” biologică a societăţii. Precum Hitler gândeau mulţi, iar acesta era privit de exponenţii multor popoare ca un salvator al Germaniei şi un model de urmat. În 1938, celebra revistă americană Times îl nominaliza pe Hitler pentru titlul de „omul anului”.

Măsuri de îmbunătăţire a societăţii au fost luate în cele mai multe state ale lumii. Aceste au variat de la unele cu caracter pozitiv la măsuri negative precum sterilizarea, eutanasierea sau controlul şi planificarea căsătoriilor. Darwinismul social nu a fost elaborat de o ideologie politică de dreapta. Specialiştii au recunoscut că aceştia puteau fi liberali, feminişti, socialişti tot aşa de bine cum puteau fi reacţionari, rasişti sau fascişti.

Prin mariajul dintre ştiinţă şi stat, politicienii din toată Europa au împărtăşit credinţa că statul trebuie să intervină în viaţa privată a cetăţenilor pentru a opera schimbările biologice şi sociale dorite.

Notă: Pentru o istorie a eugeniei din România şi a principalului exponent ala cesteia, Iuliu Moldovan, vezi Maria Bucur. Eugenie şi modernizare în România interbelică, Polirom, 2005.
 
P.S. Ştiu, voi fi acuzat de adepţii "gândirii libere" că fac o confuzie punându-i pe Darwin şi Hitler la un loc. Nu, nu-l acuz pe Darwin de crimele lui Hitler ci urmăresc parcursul istoric al unei ideii şi impactul (neintenţionat) acesteia. Informaţiile sunt adunate din lucrările unor istorici şi din cursurile de antropologie ale universităţii Babes Bolyai.  
O carte interesanta: Cum ideile lui Darwin au schimbat politica de Dennis Sewell - recenzia în cotodianul britanic The Times 

Sacru si Profan - Foto

  

Bazilica Sacré-Cœur, Paris 

Pe acoperişul lumii - Foto

 

Despre oameni şi proiecte

            După părerea mea, şi cred că nu mă înşel, Biserica este chemată să slujească OAMENII. Dar Biserica suntem noi, aşa că problema ne priveşte în mod particular şi colectiv. Pentru aspectul particular, slujirea ar putea să nu ridice prea multe probleme şi să nu ceară nici prea multe aspecte birocratice, organizatorice sau instituţionale. Tot ce trebuie este dragostea faţă de aproape, şi mânat de respectarea poruncii divine, credinciosul va găsi întotdeauna bucurie să răspundă nevoilor celui de lângă el.

În ceea ce priveşte aspectul colectiv al slujirii, lucrurile nu rămân la fel de simple. De multe ori mulţimea dă naştere la individualism şi singurătate. În mulţime oamenii învaţă să plaseze responsabilităţile pe cei de lângă ei şi astfel nimeni să nu facă nimic. De aceea, mulţimea trebuie organizată, este nevoie de un plan de slujire şi concretizarea lui în ceea ce noi numim PROIECT.

Odată ce s-a născut ideea de PROIECT au început să se nască şi PROIECTELE. Personajele cele mai importante devin cele ce pun pe picioare un PROIECT iar ceilalţi sunt chemaţi să contribuie la reuşita PROIECTULUI. Avem PROIECTE de evanghelizare, de lucru cu copii, de plantare de biserici, de reabilitare a celor căzuţi de la credinţă, sociale, educative, de sănătate, de imagine etc. PROIECTUL necesită investiţii logistice şi investim oricât pentru că de reuşita şi succesul lui depinde bucuria şi satisfacţia noastră. Dacă PROIECTUL  a reuşit noi putem fi fericiţi.

Astfel, în planurile de lucru, rapoartele de activitate, întâlnirile organizatorice şi în viaţa Bisericii PROIECTUL joacă un rol dominant. Nu ne mai putem imagina misiunea fără PROIECT. Se cer PROIECTE. Ele sunt singurele ce ne pot dovedi că avem viaţă, că nu suntem morţi. Activitatea concretizată în PROIECTE ne mai asigură că Duhul nu ne-a părăsit. Spiritualitatea unei biserici se poate măsura de acum foarte uşor după numărul de PROIECTE aflate pe hârtie raportat la numărul de PROIECTE finalizate. PROIECTUL devine raţiunea de a exista. El e opiul ce ne hrăneşte iluzia că stăm bine, că îndeplinim mandatul divin.

PROIECTUL nu este nici de departe ceva negativ. Sunt adeptul lucrurilor organizate şi bine gândite. E greu să pleci la drum fără un plan. Nu că nu s-ar putea sau ar fi imposibil şi fără, dar, proiectând totul cu grijă, în prealabil, te asiguri că nu vei rămâne în drum – „Căci, cine dintre voi, dacă vrea să zidească un turn nu stă mai întâi să-şi facă socoteala cheltuielilor, ca să vadă dacă are cu ce să-l sfârşească?”  (Luca 14:28).

            Într-o lume dominată de măsuri legislative şi PROIECTE uităm pentru ce sunt toate acestea. PROIECTUL nu mai este un mijloc prin care ajungem să-i slujim pe OAMENI, ci obiectivul final, scopul propus, capătul de drum. OAMENII devin doar elementele necesare pentru ca PROIECTUL să fie un succes. Participarea fiind oglinda succesului. În felul acesta OAMENII sunt făcuţi pentru PROIECT şi nu PROIECTUL  pentru OAMENI.

            Împrumutând retorica clasei politice am făcut din PROIECT raţiunea de a exista. Am ridicat monumentale creaţii cu care ne mândrim şi lucrăm la ele ca nimeni să nu le întreacă. Le aşezăm în mijloc ca toată lumea să vadă ce-am făcut noi. Dar prin praful şantierului se mai pot zări ei, OAMENII, care aşteaptă un nou PROIECT.

Înjurăturile la ei şi la noi - Nu-i aşa c-avem imaginaţie?

Zilele acestea, a ţinut loc de prima pagină (Times) în Marea Britanie, o gafă făcută de cel mai important om în stat. Aflat în campanie electorală înaintea alegerilor din 6 mai, Gordon Brown este abordat de o pensionară de 65 de ani care deşi s-a declarat laburistă l-a pus în dificultate pe premier cu câteva întrebări incomode. După cinci minute, discuţia se termină amiabil. Brown pleacă spunându-i femeii că i-a părut bine de cunoştinţă după care mai adaugă un zâmbet şi un salut cu mâna. Urcat în maşină, şi crezându-se la adăpost faţă de reporteri şi alegători, liderul politic îşi ia libertatea să tragă câteva concluzii neştiind că microfonul de la cravată este încă deschis; „A fost un dezastru ... nu ar fi trebuit să mă întâlnesc cu acea femeie ... ridicol ... o femeie fanatică”.

            Acum încerc să-mi imaginez cum ar fi reacţionat un politician român dacă ar fi fost pus într-o situaţie similară. Care ar fi fost cuvintele spuse „la adăpost” în urma unui incident similar. Dar, ce vorbesc eu de imaginaţie. Ce?  Crezi că îţi trebuie imaginaţie pentru aşa ceva? Să-i ascultăm în persoană: Băsescu: „ţigancă împuţită”, Geoană: „nemernicii dracului”, Boc: „derbedeul dracului”. Şi asta fără să mă cobor la gura unor politicieni ca Vadim sau Becali (sunt europarlamentari, nu?) la ei putem vorbi despre o impresionantă enciclopedie a injurăturilor. De fapt, ei au brevetat „cuvinte de duh” care au intrat în uzul curent al populaţiei. Pe lângă limbajul aleşilor noştri, Brown a fost un gentleman.

 

Ştiinţă şi (sau) politică

La modă, de ceva vreme încoace, este tandemul ştiinţă şi religie. Fie că s-au excomunicat reciproc ori au fost puse una în slujba celeilalte, cele două ştiinţe, împreună luate, au dat naştere multor dezbateri pătimaşe. S-au scris cărţi, s-au ţinut cursuri, s-au organizat colocvii, s-au creat prietenii dar s-au născut şi animozităţi, şi toate acesta pentru a stabili o relaţie între „Biserică şi Academie”, ştiinţa fiind noua gândire filozofică a modernităţii.

Uneori, pentru a fi acceptată, religia şi-a însuşit instrumentele şi prerogativele ştiinţei. La rândul ei, ştiinţa, pentru a avea câştig de cauză, s-a lăsat condusă de principii „raţionale” la fel de abstracte şi transcendente în raport cu realitatea asemenea principiilor religioase cărora doreau să le ia locul. Astfel, am avut parte de explicaţii ştiinţifice cu caracter mistic şi de pretenţii religioase cu caracter ştiinţific.

            Zilele acestea am descoperit un alt conflict, de data aceasta între ştiinţă şi politică. Un conflict ce a depăşit graniţele ideologiei şi al argumentelor ajungându-se până la atacuri la persoană. Ştiinţele istorice, căci despre ele este vorba, au fost întotdeauna un instrument de propagandă politică. La nivelul claselor generale şi liceu, istoria are un caracter mitologic fiind folosită ca mijloc de coeziune naţională (ce ne-am face fără figurile emblematice ale lui Mihai Viteazu, Ştefan cel Mare, curajul dacilor şi simţul practic al romanilor pe care, bineînţeles, noi le-am moştenit). Dar, deşi acest lucru este cunoscut şi considerat necesar, lumea academică a avut libertatea să discute şi să scrie istoria aşa cum au descoperit-o şi înţeles-o din sursele cercetate. Cel puţin, aşa am crezut până acum.

          Sylvain Gouguenheim, profesor de istorie medievală la École Normale Supérieure din Lyon

 
În primăvara anului 2008, Sylvain Gouguenheim, profesor de istorie medievală la École Normale Supérieure din Lyon, a publicat volumul „Aristote au Mont Saint-Michel”. Autorul tratează un fragment esenţial din istoria spiritualităţii europene şi pune problema dacă Europa datorează atât de mult islamului şi lumii arabe pentru evoluţia sa spirituală aşa cum susţin şi scriu un număr mare de istorici şi intelectuali. Teza oficială este aceea că europenii datorează cunoaşterea ei islamului. Graţie arabilor, cunoaşterea grecească a tranzitat din lumea abasidă până în Europa. Cu alte cuvinte, traducerile din greacă în arabă ar fi ajuns în Europa şi ar fi fost pe urmă traduse în latină. Fenomenul este incontestabil şi real, dar ceea ce reproşează profesorul este faptul că acest fenomen comportă o dimensiune asupra căreia nu se insistă deloc. Traducerile din greacă în arabă au fost realizate de sirieni creştini arabizaţi sau de către arabi creştini. Cultura greacă a ajuns în Europa graţie unor arabi sau unor vorbitori de limbă arabă care nu erau musulmani. Pe de altă parte, este adevărat că în sânul civilizaţiei musulmane au existat oameni interesaţi de cultura grecească: binecunoscuţii Avicenne, Averroes, Al Farabi. Dar, oricât de străluciţi ar fi fost ei, nu au reuşit niciodată să influenţeze societatea lor. Modul lor de gândire era prea elitist, considerau că filozofia nu trebuia să fie abordată decât de elite. Prin urmare, profesorul considera că Europa s-a dezvoltat foarte mult de una singură sau prin contactul cu Bizanţul.

            Mergând împotriva curentului s-a dezlănţuit furtuna. Gouguenheim nu a crezut niciodată că se va întâmpla ceea ce avea să urmeze. La scurt timp după publicarea cărţii a apărut o serie de atacuri din partea colegilor de breaslă şi din partea presei. Ceea ce ar fi trebuit să reprezinte un subiect de dezbatere s-a transformat într-un atac la persoană. Preofesorul Gouguenheim a fost exclus din laboratorul de cercetare al Şcolii Normale Superioare din Lyon , pierzând în felul acesta, dreptul de a mai coordona teze de doctorat. Adversarii săi au semnat trei petiţii împotriva autorului, acesta fiind declarat islamofob şi rasist. Una dintre petiţii a fost publicată de cotidianul Libération şi semnată de 56 de cercetători, iar alte două petiţii semnate de peste două sute de studenţi şi angajaţi ai Şcolii Normale Superioare din Lyon, solicitând o anchetă amănunţită a autorului. Acuzaţiile ce i se aduceau erau contradictorii. I s-a reproşat, pe de-o parte, că tot ceea ce a scris era cunoscut şi că volumul nu aduce nimic nou, iar pe de-alaltă parte, s-a spus că informaţiile din carte sunt false. Din meniu nu au lipsit nici ameninţările scrise.

            În Franţa există un discurs oficial prin care se recunoaşte că lume europeană are o datorie faţă de lumea musulmană, şi asta pentru a stabili relaţii pacifiste între cele două culturi. Există o teamă că cea mai mică critică a lumii islamice medievale ar da naştere unui conflict între civilizaţiile contemporane. Problema ştiinţifică a fost transformată într-o ideologie din raţiuni politice. Cei care se împotrivesc curentului sunt trataţi drept fascişti sau rasişti. Chiar Uniunea Europeană „a sugerat” ca manualele şcolare să redea o relatare favorabilă a implicării islamului în moştenirea europeană.

            Acum mă întreb câte din „adevărurile ştiinţifice” nu au fost alterate de moda politică a timpului?   

Despre prostie şi fericire

Zilele aceste mi-am luat timp să citesc cateva postări de pe blogul proaspăt descoperit al unui prieten (aici). Articolele "contestă non-valorile şi nepăsarea" şi înfierează cangrenarea societăţii româneşti. Dacă trăieşti în această societate şi înţelegi cât de cât ce se întâmplă în jurul tău este greu să nu încerci sentimente de indignare. Citindu-le am realizat (încă odată) că pentru a fi fericit trebuie să fii prost, să nu înţelegi, să nu vezi, să nu auzi.

Paradoxul singurătăţii

Ce mi se pare interesant la acest clip este faptul ca în timp ce imaginile ni-l înfăţişează pe Freddy Mercury înconjurat de mulţimi de oameni ce-l aclamă şi-l sărbătoresc el cântă acelaşi refren: "Singur, atât de singur". Asta mi-a amintit de cuvintele unui fost profesor: "Singurătatea n-o căuta în pădure, ci caut-o printre oameni ca să-ţi dai seama cât de neînsemnat eşti". Iacob Coman

Despre sfinţi

Un păcătos se mai poate pocăi, 

dar un sfânt niciodată.  

                              

                                              G.C.

A 11 – a poruncă sau contabilitatea faptelor bune

Astăzi, nimic numai poate fi cunoscut dacă nu este exprimat în cifre. Viaţa şi-a pierdut metaforele, culoarea, gustul fie el amar sau dulce. Totul se reduce la cifre. Dacă întrebi, ţi se răspunde în cifre. Dacă eşti curios, ţi se dau cifre. Dacă vrei să ştii ce va fi mâine, vei obţine tot cifre. Cunoaştem lumea de azi sau pe cea de mâine prin intermediul cifrelor. Suntem dependenţi şi nu ne putem imagina viaţa fără ele. 1, 01 % deprecierea leului; 145 mld. euro PIB –ul României; 5% rata şomajului; 0,4% rata inflaţiei; 427 numărul de îmbolnăviri de A/H1N1, 3,80 preţul motorinei la pompă, 3 GHz frecvenţa procesorului de la laptop, 1900 cmc capacitatea motorului de la maşina personală, 139 de km distanţa până la iubită etc.
Să fie de vină misticul ce a fost atribuit numerelor încă din cele mai vechi timpuri? Cunoaştem toţi rolul cifrei 3; trei zile şi trei nopţi, trei zmei, trei fii din oricare basm, cele trei ţigănci ale lui Eliade, teama de 666 sau ghinionul adus de 13. Sau nu e decât dorinţa omului de a se simţi stăpân pe situaţie, cifra oferindu-i iluzia că are totul sub control dacă cunoaşte exact, cu virgulă chiar, fiecare aspect al vieţii? Pentru noi, atât de obişnuiţi cu ele, nimic nu mai are dimensiune sau contur dacă nu există şi o cifră prin preajmă.
Oricum ar fi, cifrele au intrat în sfere de activitate asupra cărora nu au nici un pic de competenţă. Cum ai putea să exprimi bunătatea, dragostea, altruismul, devotamentul în cifre? Pentru omul modern până şi valorile sufleteşti au caracter digital şi implicit o valoare numerică. Aşa se face că spiritualitatea unui om poate fi oglindită de o pagină Excel. Suntem conştiincioşi şi notăm atent, uneori pentru că aşa ni se cere, Nr. de vizite misionare, Nr. de publicaţii împărţite, Nr. de acţiuni sociale, Nr. de înscrieri la Sola Scriptura, Nr. de lecturi biblice făcute, Nr. de zile pe săptămână de studiu biblic, Nr. de zile pe săptămână de studiu al unei cărţi din S.P., Nr. de zile pe săptămână de studiu a studiilor biblice, Nr. de zile pe săptămână de studiu a devoţionalului (şi ar mai fi câteva Nr.).
Numerele au ajuns să ne fascineze. Contabilizăm faptele bune şi apreciem numărul, cantitatea şi nu calitatea. Pe nimeni nu mai interesează „cum”, „ce fel”, „ce valoare” atâta timp cât cifra este mare. Suntem puternic atraşi de „câte”, „câţi”, „de câte ori” uitând că o faptă bună evaluată cantitativ nu mai poate fi apreciată şi calitativ. Când substanţa scade, se înmulţesc formele. Numărul compensează lipsa de conţinut.
La un moment dat un tânăr a venit la Hristos întrebând ce să facă ca să fie mântuit. Toate cele zece porunci ce se cereau păzite, pentru el nu ridicau nici-o problemă. Vroia mai mult, încă o poruncă, simţea că poate. Probabil a 11-a poruncă. Credea că dacă va face mai mult decât păzirea a numai zece porunci, atunci nevoia îi va fi împlinită. Însă problema lui nu era a 11-a poruncă ci tot cele zece. Iar cele zece, de fapt, nu sunt zece, ci numai una: „să iubeşti”.
În Scriptură cifrele nu au valoare numerică şi nu transmit cantitatea, ci au valoare simbolică. Cei 144.000 din apocalipsa nu sunt 144.000 ci reprezintă numărul deplin al sfinţilor mântuiţi. În cer o zi e ca o mie de ani şi o mie de ani e ca o zi. Nu contează „cât” ci „cum”.

De vorbă cu Alex

Acest articol are legătură cu cel pe care-l precede.

Este adevărat că pe alocuri mesajul tău a fost mai dur. Dar te înţeleg. De multe ori e justificat să reacţionezi aşa. În felul tău de a fi mă regăsesc şi eu. Nu sunt atât de blând precum par, deşi, poate ar trebui. Ai afirmat că cei „credincioşi” sunt prost educaţi, apoi ai încercat să-ţi ceri scuze, scriindu-mi că nu asta ai intenţionat să spui. Nu e necesar. Este adevărat că sunt foarte mulţi oameni religioşi prost educaţi, creduli, ignoranţi. Frustraţi pe plan social, personal, nerealizaţi profesional sau chiar labili psihic îşi găsesc refugiu în religie făcând din aceasta singura lor realizare. Îi întâlnesc des şi sunt indignat.
După părerea mea lipsa de credinţă e un rău; dar înclinare de a crede tot fără a controla este şi mai rea. Ea provine din stupiditate şi lipsă de grijă pentru adevăr. Aş prefera să avem o naţiune cu mulţi atei şi puţini credincioşi, dar care, aceştia din urmă, ştiu şi de ce cred şi pentru ce, decât o mulţime ignorantă care crede pentru că aşa a apucat, aşa crede toată lumea, aşa e mai comod sau aşa e la modă. „Ignoranţa nu dă naştere decât la barbarie şi la vicii” (Jean Le Clerc).
Nu mă deranjează ateii, ci doar ignoranţii. De păcatul acesta mă mai fac vinovat şi eu. Personal, datorez celor necredincioşi foarte mult. M-au provocat, m-au pus în dificultate, mi-au pus întrebări dar toate aceste nu au făcut decât să mă ajute să găsesc răspunsuri. Îmi plac provocările şi le salut cum se cuvine. Prin prezenţa ta la aceste discuţii am avut de câştigat, şi am hotărât să citesc cartea lui Dawkins.
Mă bucur că ai citi Biblia şi că nu vorbeşti în necunoştinţă de cauză. Rămâne însă o singură problemă: ai citit-o la 14 ani. Am citit-o şi eu la aceiaşi vârstă şi nu am înţeles nimic. Pentru a deveni cizmar trebuie să faci o şcoală de ucenici de doi ani. Mergi zi de zi cel puţin şase ore pe zi şi după doi ani tot nu eşti un meseriaş desăvârşit, tot mai ai de învăţat. Dacă numai pentru a deveni cizmar trebuie să depui efort consistent pentru a realiza ceva, cum crezi tu, că la 14 ani, cu mintea imatură, copil fiind, ai fi reuşit să pătrunzi şi să înţelegi transcendentul după o simplă citire a Bibliei? Nu crezi că te-ai grăbit în judecata ta şi că ar trebui să-i mai acorzi o şansă? Pentru un gram de aur trebuie să transpiri mult. Apropo, pentru a învăţa cizmărie trebuie să ai măcar 14 ani.
Mai aminteşti de „gradul ridicat de moralitate pe care-l avem” şi de „raţionamentul simplu: nu te omor nu mă omori, nu fur de la tine nu furi de la mine” dând de înţeles că etica nu este o problemă atât de complicată. Dar te întreb: de unde provine acest „grad ridicat de moralitate”, conştiinţa morală. Gândeşti aşa pentru că te-ai născut într-o lume care gândeşte aşa şi ţi se pare normal ca şi tu să ai aceiaşi perspectivă asupra moralităţii. Dar te-i gândit vreodată ce ar fi fost etic pentru tine dacă te-ai fi născut în Germania nazistă? Dacă vei citi mărturiile criminalilor de război aduşi în faţa tribunalului de la Nurenberg vei constata, cum de altfel au făcut-o şi alţii şi o afirmă, că aceştia au fost convinşi până în clipa morţii că ceea ce au făcut a fost moral, crima în masă, pentru ei, era ceva etic. Au trăit şi au murit fără vre-o remuşcare.
Epoca certitudinilor s-a terminat, am intrat într-una a relativismului. Iar relativismul moral permite orice, atâta timp cât e logic şi utilitarist. De multe ori valoarea etică e dictată de considerente economice, politice sau de ce nu de cel care are mai multe tancuri. Sunt şi azi încă, dispute cu privire la mari crime din trecutul nu foarte îndepărtat, care se cer a fi catalogate ca genocid dar nu e posibil din raţiuni diplomatice. Iar dacă Germania ar fi câştigat războiul, teoria superiorităţii rasei ariene şi a binecuvântării holocaustului, ar fi fost studiată în universităţi. Deci, etica, mai e dictată şi de cei care au mai mulţi soldaţi.
Am stat de vorbă cu un profesor universitar şi am fost şocat să văd ce viziune are el cu privire la drepturile şi libertăţile unui cetăţean în stat. Ce motive aducea pentru a justifica restrângerea acestor drepturi unei anumite categorii sociale. Am realizat că nu avem toţi aceleaşi norme morale, că nu trasăm toţi linia de demarcaţie dintre bine şi rău prin acelaşi loc.
Cu privire la Hitler şi la motivaţiile sale. Ce rol a jucat religia lui sau cum a fost influenţat de alţi factori rămâne să mai cercetez acest aspect. Din ceea ce am citit nu aş putea spune că reies lucrurile aşa cum le-ai descris. Dar, bineînţeles, nu am citit tot ce se putea citi. Mai sunt cu siguranţă şi alte opinii. E un capitol la care nu ne putem da cu părerea. Trebuie să apelăm la cei care au cercetat acest subiect în mod profesionist şi să facem trimiteri la surse bibliografice. Problema e mult mai amplă şi nu poate fi explicată atât de simplist.



P.S. Prin comentariile de la cel de-al doilea articol, răspunzi unor argumente care nu îmi aparţin. Ele sunt date de Mihai Bala, tot printr-un coment de subsol, pe care le-ai confundat cu cele spuse de mine în articol. De aceea nu-ţi voi răspunde la ele. Dacă vrei poţi avea o discuţie cu el, separat, pe blogul meu, la subsolul articolului, sau pe blogul lui personal (numele lui conţine un link ce trimite către blog). Cu siguranţă poate să răspundă mai bine decât mine celor afirmate de el.