Răspunsul meu pentru Alex

Acest articol vine ca răspuns la obiecţiile lui Alex (atât ştiu despre el) la articolul meu de pe acest blog: Himera credinţei în Dumnezeu. Pentru a înţelege ceea ce am scris mai jos recomand să parcurgeţi înainte articolul amintit dar şi cele trei postări ale lui Alex de la comentarii.
La acest link găsiţi aricolul în cauză


Alex,

Am citit cu atenţie postările tale (ba chiar le-am studiat). Apreciez că ai acordat timp articolului meu dar şi faptul că ai opinii diferite de cele exprimate de mine. Cineva spunea că: atunci când doi oameni gândesc la fel, de unul nu mai este nevoie. La noi nu este cazul.

Pentru început trebuie să mărturisesc că întotdeauna premiza de la care plec este aceea că Dumnezeu există. Sunt conştient şi recunosc rolul pe care-l joacă aceasta în viziunea pe care o am asupra vieţii şi pe care uneori încerc să o exprim în scris. Totodată trebuie să mai afirm că dacă unele din cele scrise în articolul cu pricina au fost prost înţelese asta este din cauză că nu mă exprim foarte bine în scris, e vina mea, dar încerc să depăşesc aceste limite. Observaţiile tale sunt provocatoare (intelectual vorbind) aşa că m-am hotărât să le răspund.

Obiecţia ta că nu aş fi citit cartea este corectă. Nici măcar nu am citit vre-un review al cărţii. Însă, cred că din articol se poate observa foarte bine faptul că eu nu intru în polemici nici cu cartea şi nici cu autorul ei. Pasajul de prezentare al cărţii, redat de mine la început, mi-a folosit ca punct de plecare într-o discuţie generală despre evoluţionism, marxism şi nazism. Nu fac nici o afirmaţie despre carte şi argumentele prezentate, excepţie făcând acel scurt pasaj citat la început.

Mi-ai reamintit că Hitler era catolic la fel şi soldaţii lui (sau protestanţi). În primul rând trebuie să menţionez faptul că atrocităţile secolului XX nu le pun în seama ateilor iar articolul nu este despre ei. Eu nu vorbesc despre ateism ci despre nişte ideologii „ştiinţifice”. Apropo, ghilimelele nu le pun eu ci specialiştii, că tot ai amintit de ei. Însă ceea ce trebuie remarcat este faptul că holocaustul nu a fost motivat de morala creştină sau catolicismul lui Hitler ci de o doctrină raţională, „ştiinţifică” (nu renunţ la ghilimele). Cât despre expresia de „ştiinţă pură” ,este adevărat, e văduvită de o explicaţie. Terminologia aceasta am întâlnit-o în limbajul de specialitate. Prin ea înţeleg simbioza dintre două domenii ce folosesc epistemologii diferite. Ai întâlnit probabil sintagma „religii politice”[1], nu e nici religie pură, nici politică pură. La fel stă cazul şi cu evoluţionismul care dincolo de instrumentul ştiinţific folosit nu luptă la categoria sa; teorii ştiinţifice, ci la categoria teorii religioase. Altfel, cum s-ar explica exerciţiul de imaginaţie propus de Dawkins? - imaginează-ţi o lume fără Dumnezeu. Cum ajută acest exerciţiu demersul ştiinţific? Cât despre demonstrabilitatea evoluţionismului, nu cred că pot fi de acord cu tine. E încă la nivelul de teorie, probabil de aceea i se şi spune oficial teoria evoluţionistă.

Nu intenţionez să demonizez ateii şi să-i fac responsabili pentru tot răul existent. Nu sunt un bigot sau un fanatic religios. Sunt capabil să recunosc crimele şi răul produs de oamenii religioşi. În arhiva blogului meu găseşti un astfel de articol, numai că atunci s-au supărat „ceilalţi”. Ai dreptate să acuzi creştinismul oficial de multe nedreptăţi, mă alătur şi eu. De asemenea nu am afirmat, aşa cum se pare că tu ai înţeles, că toţi naziştii erau atei, că nu au existat atei care să se opună lui Hitler sau să condamne nazismul. Ba mai mult sunt capabil să recunosc că sunt mulţi atei mult mai amabili şi cinstiţi decât mulţi aşa zis creştini. Leopold al II-lea al Belgiei în Congo, Hitler, Mussolini, Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot ai fost de acord, de dragul discuţiei, că erau toţi atei. Dar eu nu am afirmat şi nu am cerut aşa ceva. Aceste exemple le-am adus ca răspuns la exerciţiul de imaginaţie propus de Dawkins. Imaginaţi-vă, spune el, o lume fără Dumnezeu. Sugerând prin asta că ar fi lipsită de războaie şi de conflicte şi că toate necazurile noastre sunt provocate de superstiţia existenţei unei divinităţi. Nimic mai fals. Oamenii au ştiut să ucidă cu pasiune şi fără a justifica lucrul acesta folosind religia. Deci, cum ar arăta o lume fără Dumnezeu? Puţin probabil că ar fi mai bună. E drept că dorinţa de putere şi supremaţia a fost de vină în multele din exemplele de mai sus. Dar şi aceste trebuiau justificate cumva. Şi atunci ştiinţa (ştiinţa impură) şi-a jucat cartea. Teoria superiorităţii raselor era demonstrată ştiinţific şi îşi avea originea, la fel ca şi marxismul cu a sa superioritate de clasă, în teoria evoluţionistă. Lucrul acesta nu-l afirm eu ci specialiştii cum de altfel multe din ideile expuse în articol nu-mi aparţin ci sunt preluate din cărţile unor somităţi din lumea ştiinţei[2].

Am amintit de metodele electorale ale lui Bush. Acesta folosindu-se de religie pentru a încerca să-şi atingă scopurile urmărite. Şi de asemenea de cerşetori care practicau cumva aceleaşi metode. Folosindu-te de aceste exemple mi-ai amintit încă odată cât de nocivă este religia sau „încă un motiv pentru care religia dăunează” şi nu înţelegeai rolul acestor exemple în argumentaţia mea. Exemplele prezentate demonstrează următorul fapt: că sunt multe situaţii în care religia pare a fi principalul mobil al crimei. Dar nu este aşa. Aceste două tablouri arată o religie manipulată de oameni în scopuri personale şi nu oameni manipulaţi de religie. Religia nu are nici o vină că e folosită abuziv. La fel cum cuţitul de bucătărie nu e vinovat atunci când pică în mâna unui criminal. Zilnic mor oameni în accidente de maşină dar nimeni nu s-a gândit să demonstreze că maşinile sunt rele sau aşa cum spui tu „încă un motiv pentru care dăunează”.

Redau o afirmaţie pe care o faci şi care mi se pare gratuită: „Religia este elementul suprem cu care poţi să justifici absolut orice oricât de ridicol ar fi şi fără să ai nevoie de dovezi, ar fi fost mult mai greu să invoci alte motive pentru războaie, înşelăciuni etc.”. Nu uita, dar Holocaustul, crimele comunismului şi care le-au depăşit pe cele ale creştinismului, au fost mai mult decât ridicole. E adevărat, acestea au fost demonstrate sau justificate ştiinţific. Dar ce diferenţă e între o crimă fără argument şi una justificată ştiinţific? Atunci când omul şi-a dorit să ucidă a făcut-o şi fără ajutorul religiei. După cum afirmă aceiaşi specialişti, odată cu epoca modernă intrăm în cea mai sângeroasă perioadă istorică a cărei crime sunt justificate ştiinţific. Deci, se poate.

La capitolul problemei israeliano-palestiniană faci apel la părerea altor specialişti care afirmă că dacă nu ar fi existat religia războiul s-ar fi putut termina demult. Pe scena lumii politice s-au perindat multe teorii. De la realpolitik-ul lui Henry Kissinger la neoconservatorismul lui Francis Fukuyama şi a sa teorie a sfârşitului istoriei şi a ultimului om şi nu în ultimul rând Samuel Huntington cu teoria ciocnirii civilizaţiilor. La problema în cauză se pot spune multe, nu ştim care teorie ar putea sta cel mai bine în picioare. Cea oferită de mine aparţine de asemenea tot unui specialist: Graham Fuller fost vicepreşedinte al National Intelligence Council al CIA însărcinat cu previziuni strategice pe termen lung, în prezent conferenţiar la o universitate din Vancouver şi autor a numeroase cărţi despre Orientul Mijlociu[3].

Este adevărat că raţiunea şi ştiinţa devin irelevante atunci când vorbim despre moralitate. Dar că, garanţia unei moralităţi înalte sau a unei bune convieţuiri între oameni depinde numai de noi nu văd cum ar fi posibil. Dacă, aşa cum spui, raţiunea este irelevantă atunci de ce facultăţi cu care suntem înzestraţi ar trebui să ne folosim pentru a fi morali? Raţiunea era ultimul bastion de refugiu de la Revoluţia Franceză încoace. Altceva nu ne-a mai rămas. Omul nici nu poate nici nu ştie să fie moral pentru că vrea el. Are nevoie de o normă etică faţă de care să se raporteze. Iar aici, cred că religia este relevantă.

Presupui că nu ştiu nimic despre religie. Se pare că atunci când discutăm despre aceasta nu ne gândim amândoi la acelaşi lucru. Religia pe care eu o cunosc nu e acea religie despre care tu citeşti pe wikipedia. E mai mult decât atât. Nu-L confunda pe Dumnezeu cu religia. Cele două nu mai nimic în comun de multă vreme.

Mă provoci să-ţi spun ce poate oferi religia bun. Pentru ignoranţi are puţin de oferit. Vorbeşti de singura viaţă ce o avem de trăit şi pe care religia ne-o poate lua prin bigotism. Am cunoscut beţivi ai căror copii dormeau prin grădină iarna, soţii bătute şi alungate, dar care atunci când s-au întâlnit cu religia, nu cu cea de pe internet, au devenit soţi şi taţi responsabili. Oamenii aceia abia acum trăiesc cu adevărat. Nu ştiu ce înţelegi prin viaţă şi prin a trăi, dar eu nu simt deloc că mă irosesc. Iar dacă ar fi să vorbim tot din punct de vedere ştiinţific sunt multe voci autorizate, nu teologi, care-ţi pot răspunde la această întrebare. Creştinismul a avut rolul său de netăgăduit în evoluţia pozitivă a lumii şi în mod deosebit a Europei.

Este un lucru unde, într-adevăr, ai dreptate. Clipul postat este tendenţios. E un colaj care nu reflectă realitatea. A fost o răutate din partea mea şi îmi recunosc vina. Acum nu-l pot şterge. Deoarece a fost luat în discuţie trebuie să rămână pentru cei ce vor mai citi aceste rânduri.

Nu sunt un intelectual dar încerc să cunosc şi să înţeleg lumea în care trăiesc. Atunci când îmi exprim opinia despre un lucru mă asigur că am citit câte ceva despre acel subiect. Înainte de a face această  sinteză ideologiilor ştiinţifice, am citit câteva cărţi scrise de autori consacraţi. Dacă nu am înţeles lucrurile aşa cum sunt sau cum le văd alţii asta este o altă problemă, dar un lucru e sigur; am în cercat să cunosc. Ai vorbit despre creştinism. Însă, i-ai citit vreodată Constituţia? Creştinii o mai numesc Biblie. Consider că este lipsit de onestitate să vorbeşti despre un lucru fără să fi încercat să-l cunoşti. Citeşte-o şi după aceea mai vorbim despre religie şi despre cât de bună sau rea este.           

---

[1] La editura Polirom va apărea un volum dedicat rolului religiilor politice în secolul XX care este editat de profesorii Camil Pârvu şi Camil Ungureanu.

[2] Istoricul britanic Paul Johnson în „O istorie a lumii moderne” şi „Intelectualii”, istoricul român Lucian Boia în „Jocul cu trecutul”, rafinatul filozof şi politolog francez Raymond Aron în „Opiul intelectualilor”, celebrul sociolog german Max Weber în „Etica protestantă şi spiritul capitalismului”.

[3] Recomand articolul său din Foreign Policy nr. februarie-martie 2008 „O lume fără islam”.

Despre rime

Mai mult decât darul de a şti

să potriveşti rimele,

pentru a fi poet

trebuie să ai un crez.

                                    G.C. 

Himera credinţei în Dumnezeu

„Imaginaţi-vă o lume lipsită de religie....

Fără atentate sinucigaşe, fără 11 septembrie, fără cruciade şi vânători de vrăjitoare, comploturi şi separatişti, fără războaie israeliano-palestiniene, masacre între sârbi şi musulmani sau persecuţii ale evreilor. Fără acei Tele-Evanghelişti cu costume strălucitoare şi coafuri bufante, care le spun oamenilor despre banii lor ca «Dumnezeu vrea să daţi, până la suferinţă». Fără talibani care să arunce în aer statui antice, fără execuţii publice ale celor care proferează blasfemii şi fără femei biciuite pentru crima de a-şi fi arătat faţa… O lume tolerantă şi raţională, care să ia în calcul şi posibilitatea că Dumnezeu nu există — sub nicio formă şi pentru nicio religie“ .

Ca în celebrele versuri ale lui John Lenon „Imagine there is no heaven”, celebrul teoretician evoluţionist Richard Dawkins, propune să ne imaginăm o lume fără Dumnezeu. Dar până să executăm acest joc al imaginaţiei vă invit la o incursiune în trecut.  E bine cunoscut că atât nazismul cât şi marxismul erau ideologii ce se pretindeau ştiinţifice. De fapt Marx simţea că găsise o explicaţie ştiinţifică a comportamentului uman. El şi opera sa erau „ştiinţifici”; ceilalţi nu. Cât despre doctrina nazistă şi teoria rasei pe care o susţinea, având aceiaşi pretenţie (de ştiinţific), ar fi căpătat un statut academic şi ar fi pătruns în universităţile din toată lumea. Numai că victoria militară a asigurat impunerea ştiinţei marxiste, şi nu a celei naziste.

Ambele îşi susţineau acţiunile şi dreptul de a exista prin argumentaţie ştiinţifică. Ceea ce încerca Marx să convingă era faptul că societatea nu poate evita mersul obligatoriu spre comunism. Acest drum fiind condus, dincolo de aspectele socio-economice aflate la lucru, de imaginea implacabilului Destin. Dacă milenarismul creştin anunţa iminenţa regatului mesianic şi intrarea într-o fază post-istorică de desăvârşire, la fel şi marxismul predica mersul sigur către o societate desăvârşită, societatea comunistă, aflată nu departe în viitor. Cu singura diferenţă că în versiunea sa secularizată legile istoriei acţionează în locul Providenţei ( să nu uităm şi pretenţia lui Hitler de a realiza Al Treilea Reich ce avea să dureze o mie de ani!). Însă, după cele câteva decenii trecute, lumea a putut constata prea bine că legile marxiste ale istoriei numai ştiinţifice nu sunt scoţând în evidenţă structura imaginară a viitorului şi încărcătura milenaristă, asemănătoare cu structurile gândirii religioase.  

            O dată cu revoluţia ştiinţifică a secolului al XVIII-lea s-a petrecut o deplasare dinspre religie spre ştiinţă, fără ca aceasta să afecteze nevoia de absolut înscrisă în spiritul uman, Providenţa fiind înlocuită cu gândirea raţională. Tot ceea ce se cerea explicat sau justificat era necesar să fie făcut sub autoritate ştiinţifică excluzând orice mit sau superstiţii religioase. Cu alte cuvinte pentru a avea credibilitate trebuie să fii ştiinţific. Şi astfel, în ambalajul ştiinţei s-a născut şi a evoluat atât comunismul cât şi nazismul.

            La fel ca şi cele două ideologii anterior amintite, evoluţionismul e mai mult o nouă formă de religie decât ştiinţă pură. Este o desacralizare a conţinuturilor dar o perpetuare a aceloraşi vechi structuri. Încearcă sa lupte împotriva vechii ordini (încercările din trecut nu au reuşit aşa cum se dorea) instaurând una nouă fără să aibă un scop pur de cercetare ştiinţifică. Putem vorbi, în contextul modernităţii, că evoluţionismul e mai mult o nouă religie hotărâtă să lupte împotriva celei vechi. Aşa se explică şi pasajul de prezentare al cărţii lui Dawkins citat la începutul acestui eseu, cât şi titlul. Ce exigenţe ştiinţifice îndeplinesc aceste pasaje anti-creştine şi cum ar folosi ele demersului propus? E foarte clar că evoluţionismul nu duce un demers logic pentru aflarea unui adevăr ştiinţific, ci doreşte cu orice preţ distrugerea şi înlocuirea vechii mentalităţi creştine. Iar asta numai ştiinţă nu este.

Autorul afirmă că are motiv să demonteze (sau să demonizeze) religia, tot răul din lume fiind provocat de aceasta şi de Dumnezeu. Aşa că, provoacă Dawkins,  încercaţi să vă imaginaţi o lume fără divinitate, condusă de principiile toleranţei şi a raţiunii. Am încercat şi eu, să vedeţi ce a ieşit.

Începând cu secolul al XVIII-lea, puterea clerului intră în declin, locul acestuia fiind ocupat de un nou tip de mentor: intelectualul laic. Pentru prima dată în istoria umanităţii, cu o îndrăzneală nemaiîntâlnită, oamenii se ridicau pentru a afirma că puteau diagnostica şi vindeca problemele omenirii prin simpla putere a raţiunii. Noul tip de conducători morali; intelectualii, spre deosebire de sacerdoţi, nu erau slujitori şi interpreţi ai zeilor, ci substitute ale acestora. Astfel, putem spune, că odată cu acest secol şi cu naşterea marilor filozofi moderni ce vor anunţa moartea lui Dumnezeu, lumea iese de sub sfera de influenţă a gândirii religioase fiind dominată de raţiune şi argumentaţie ştiinţifică.

Ce s-a întâmplat în tot acest timp? Numai secolul XX dacă-l luăm în studiu, fără prea mult efort putem observa că, aşa cum de altfel s-a şi afirmat de către istorici, a fost cel mai sângeros secol din istoria omenirii. Atrocităţile au plecat de la regimuri strict laice: Leopold al II-lea al Belgiei în Congo, Hitler, Mussolini, Lenin, Stalin, Mao, Pol Pot ca să enumerăm numai câteva. Crimele au avut loc, justificate fiind, de ideologii ştiinţifice, în numele unei raţiuni superioare şi pentru binele comun. Să mai amintim şi politicile eugeniste din România (şi nu numai) din perioada interbelică, cultivate de nume mari din mediul academic românesc. Nu vreau să intru în amănunte istorice, de altfel uşor de obţinut şi la îndemână, însă, ceea ce pot demonstra toate aceste istorii, este faptul că atunci când oamenii s-au închinat în faţa Raţiunii şi a argumentelor ştiinţifice, faţa criminală a umanităţii s-a făcut cel mai vizibil prezentă, şi s-a desfăşurat cu o agresivitate rar întâlnită în trecut. Într-o generaţie, susţinătorii acestor ideologii ştiinţifice au reuşit să ucidă mai mult decât a făcut-o biserica în mia de ani ce i-a stat la dispoziţie.

Pentru cercetătorii de astăzi, există o relaţie de cauzalitate între darwinism pe deoparte şi marxism şi nazism pe de cealaltă parte. Noţiunea de supravieţuire a celui mai adaptat promovată de Darwin a fost un element-cheie atât în conceptul marxist al luptei de clasă, cât şi în filozofiile rasiste care au conturat hitlerismul. Iar consecinţele politice şi sociale ale ideilor darwiniste nu s-au epuizat odată cu acestea.

Un alt considerent demn de remarcat este acela că multe din aşa zisele războaie sau conflicte ori crime religioase au de fapt motivaţii politice. Problema israeliano-palestiniană rămâne, în esenţă, un conflict naţional, etnic şi teritorial, abia recent alimentat cu sloganuri religioase. Atentatul de la 11 septembrie, deşi pare un conflict religios (teoria ciocnirii civilizaţiilor după Samuel Huntington) e de fapt un conflict cu miză politică, religia fiind folosită ca mijloc de coeziune şi motivare (bine cunoscut fiind discursul cu nuanţe religioase al lui Bush jr. în campania sa de mobilizare a opiniei publice pentru un război în Orientul Mijlociu Bush se autoproclama născut din nou, cu referire la naşterea la o nouă viaţă conform Scripturilor, adversarii erau întruchiparea răului). Lumea islamică, asemenea altor grupări, ameninţate de forţe exterioare apelează întotdeauna la ideologiile potrivite pentru a-şi justifica şi glorifica lupta de rezistenţă. Iar religia este o astfel de ideologie capabilă de a proteja şi conserva propriile culturi şi comunităţi, să luăm tot cazul lumii islamice, împotriva caracterului „corupt” şi imperialist al Occidentului.

Au existat şi alte ideologii folosite ca mijloc de mobilizare, cum ar fi naţionalismul, marxismul, însă, religia oferă cea mai puternică motivaţie, apelând la cea mai înaltă instanţă pentru a apăra cauza. Dar, în asemenea cazuri, religia încetează să mai fie o sursă primară de ciocniri şi confruntări, şi mai degrabă un slogan menit să mobilizeze şi să conducă o luptă creată de resentimente sau interese politice ori economice. În viaţa de zi cu zi cerşetori ce proferează sloganuri religioase cu scopul de a obţine beneficii materiale, politicieni manipulând un discurs religios pentru a câştiga adeziunea alegătorilor, toate fac imaginea unui joc în care miza este alta decât religioasă deşi aşa pare. La fel, în istoria îndepărtată, crime şi războaie au fost puse în seama sentimentului religios. Dar, religia, nu a fost decât elementul legitimator, motivaţiile au fost politice. Iar dacă nu ar fi fost religia, elementul cu care să justifice aceste acţiuni, cu siguranţă s-ar fi găsit alt mobil iar abominalele fapte oricum ar fi fost înfăptuite. Pentru-că, nu-i aşa? Nimic nu-l împiedică pe om să-şi atingă scopul.

Nu vreau să neg războaiele religioase ori crimele executate în numele religiei, sunt realităţi ce nu pot fi trecute cu vederea. S-a vărsat mult sânge în numele „dreptei credinţe”, dar eliminarea acesteia nu ar face lumea mai bună cum de altfel demonstrează istoria. Aşa că, dacă ar fi să-mi imaginez o lume fără Dumnezeu aceasta nu ar fi deloc mai bună decât cea pe care o cunosc acum. Dacă ar lipsi sentimentul religios manipulat în scopuri diverse, îndeosebi politice, cu siguranţă lumea ar găsi altceva de care să se folosească pentru îndeplinirea scopurilor ei. Şi atunci cine ar mai fi de vină?          

Ştiinţa şi raţiunea nu au fost niciodată garanţie unei moralităţi înalte sau a unei bune convieţuiri între oameni. Fericirea şi umanul nu pot fi garantate de avântul ştiinţific sau de raţiunea umană. Ci din contră, de câte ori a rămas pe cont propriu a creat numai greutăţi.

Religia la CEDO

Despre afişarea simbolurilor religioase în şcolile din Europa s-a tot discutat, în ultima vreme: în Italia, în Franţa, în Germania şi în Austria au apărut fel de fel de cazuri care au pus la încercare sistemul laic de educaţie. Săptămîna trecută a fost pentru prima dată cînd Curtea Europeană a Drepturilor Omului a fost chemată să se pronunţe în această privinţă. Curtea a hotărît că afişarea crucifixurilor în sălile de clasă contravine Convenţiei Europene a Drepturilor Omului. Afişarea simbolurilor confesionale ar încălca, pe de o parte, dreptul părinţilor de a-şi educa copiii după propriile convingeri şi, pe de altă parte, dreptul copiilor de a crede sau nu. Printre jurişti, această perspectivă e deja cunoscută, chiar controversată. Articolul 9 al Convenţiei, care se referă la libertatea de gîndire, de conştiinţă şi de religie, ar avea în vedere inclusiv „libertatea negativă de credinţă“, spun unii: adică dreptul de a nu se confrunta cu mesaje religioase nedorite. Alţii susţin, dimpotrivă, că articolul 9 se referă exclusiv la credincioşi, mai precis la libertatea lor de opţiune. Cei şapte judecători ai Curţii de la Strasbourg au validat, în unanimitate, prima interpretare. Prima consecinţă: Italia trebuie să plătească 5000 de euro unei femei care a reclamat că în şcoala în care învăţa fiul ei atîrnă crucifixuri. A doua consecinţă: unele state europene (printre care Germania sau Grecia) vor trebui să iniţieze dezbateri serioase şi chiar revizuiri constituţionale, de vreme ce legile lor fundamentale pomenesc de „religie de stat“.

Pe urma paşilor tăi

Pasiuni şi aspiraţii româneşti

Cetăţenii ţărilor occidentale sunt real îngrijoraţi de nivelul poluării, pe noi românii, ne îngrijorează numai taxa de poluare aplicată maşinilor de import.

Aceiaşi cetăţeni europeni sunt preocupaţi de războiul din Orientul Mijlociu, organizând mitinguri antiwar, pe noi românii, ne interesează numai preţul petrolului venit din Orientul Mijlociu şi ştim repede  a organiza o grevă când pâinea şi circul nu mai sunt din abundenţă.

În rest, de ce ne-ar mai păsa?

Despre erudiţi şi exegeza lor

Andrei PLEŞU |  Dilema Veche
Inadecvări


Fără erudiţie nu se poate. Adică se poate, dar cu mari riscuri. Erudiţia produce însă, uneori, şi grave accese de inadecvare. Mă izbesc mereu de acest derapaj potenţial al ştiinţei de carte, de cîte ori fac băi – inevitabile, dar tot mai dificile – de bibliografie. Savanţii, răpiţi de un soi de furor al detaliului marginal şi al competenţei ne-orientate, se trezesc, din cînd în cînd, în postura ridicolă a zăbăucului solemn: sînt nuca din perete, bîta din baltă, musca din lapte. Nimic nu e mai rău decît gafa, în afară de gafa doctă.

Vrei, de pildă, să cercetezi o parabolă hristică. Să zicem „Casa zidită pe stîncă“. O serie de comentatori hiper-specializaţi alunecă în fastidioase dezbateri colaterale, la capătul cărora textul în discuţie arată ca o rudă săracă: e lăsat de izbelişte într-o avalanşă de savantlîc. E oare casa zidită pe stîncă vecină cu cea zidită pe nisip, sau e vorba de două case aflate în locuri diferite? – se întreabă unul. Şi apropo, cum se face o temelie corectă? – se aferează altul. Ia să vedem ce zice Vitruviu. Ce diferenţe vor fi existat între tehnica fundaţiei la romani şi cea a israeliţilor? Dacă treci la „Parabola semănătorului“, gluma se îngroaşă: cum poate un semănător normal să arunce boabele lîngă drum, sau pe piatră, sau între spini? Nu se poate, aici se ascunde o fină enigmă istoriografică. E de văzut cum arăta agricultura palestiniană în secolul I. Se pare că, pe vremea aceea, aratul se făcea după semănat, şi nu invers, ca astăzi. Aşa că n-aveai cum să ştii ce e dedesubtul solului însămînţat. Urmează sute de pagini despre procedurile agrare ale ambianţei protocreştine, fără ca înţelegerea textului, în substanţa lui reală, să progreseze în vreun fel. Tot astfel, „lumina sub obroc“ stîrneşte ample excursuri privind istoria opaiţului. Ce formă avea? Cu ce combustibil ardea? Pe ce anume era aşezat? Sub obroc? Să facem o analiză a obrocului. Sub pat? Chiar! Cum erau paturile pe vremea cu pricina? Ajungem la pilda celor zece fecioare. Facem imediat o teorie a feştilei. Era de tip opaiţ, sau de tip făclie? Şi, de fapt, ce e cu fecioarele din poveste? Ce erau ele? Domnişoare de onoare? Aşteptau să-l însoţească pe mire la mireasă, sau mai degrabă trebuiau să-l primească pe mire după vizita la socri? Iisus s-ar simţi răstignit a doua oară, dacă ar vedea cum fructifică universitarii învăţătura Sa, ce nelinişti, ce întrebări, ce probleme identifică sobra sectă a învăţaţilor în cuvintele Sale.

Ce se întîmplă, de fapt, în asemenea cazuri? Mai întîi, textul e citit cu o altă intenţie decît aceea cu care a fost scris. Apoi, curiozitatea e lăsată să se desfăşoare ca o virtute în sine, ca o lăcomie difuză, nefocalizată, risipindu-se, fără discernămînt, în toate direcţiile. Cercetătorul îşi pune toate întrebările imaginabile, cu excepţia celor la care vrea să răspundă textul. De fapt, erudiţia se exprimă, în asemenea cazuri, ca indiferenţă faţă de text. Şi ca voluptate solitară, ca inflaţie vanitoasă a propriei autorităţi.
http://www.dilemaveche.ro/sectiune/situatiunea/articol/inadecvari

Recomandare film

Filmul acesta îl recomand celor care au chef să gândească şi nu doar să se distreze în faţa unei comedii. Deşi pelicula se încadrează, aşa cum spuneam, în categoria comedii, regizorul, cu oarecare ironie, face o critică creştinismului de tip protestant şi de ce nu şi a adventismului.
Acţiunea se petrece într-o şcoală creştină ce doreşte să conserve comportamentul puritan. Însă, nimeni nu este scutit de probleme, astfel, toate necazurile studenţilor au loc la umbra unui Isus uriaş de carton aflat la intrarea şcolii şi care în cele din urmă este dărâmat de o studentă. Lucru care vrea să exprime irelevanţa şi inutilitatea religiei şi a lui Isus aşa cum e predicat de la amvoane. Subliniez: Acel Isus predicat de noi de la amvon.
Filmul mai pune în contrast două categorii de oameni, cei credincioşi şi cei păcătoşi, dar care după modelul pildei vameşului şi a fariseului se dovedesc a fi tocmai invers. Cei de la care aşteptai ajutor se dovedesc la fel de slabi şi supuşi aceloraşi slăbiciuni. Meritul tuturor personajelor este acela de a-şi recunoaşte în cele din urmă problemele personale şi faptul că nu sunt ceea ce pretindeau.
Cu câteva mici excepţii, filmul reuşeşte să redea o realitate mult ignorată de unii şi neobservată de alţii. Dacă vă hotărâţi să-l urmăriţi şi vă formaţi o opinie, vă aştept cu comentarii.

Foto

Cetatea Repedea

Sfat pentru vacanţă

Dacă nu v-a speriat criza şi aţi rămas hotărâţi să plecaţi în vacanţă dincolo de graniţele tării, din experienţa anilor trecuţi, am să vă împărtăşesc un singur sfat. Există o serie de ţări, mai cu seamă cele din Balcani, centrul şi estul Europei, care practică un obicei comercial destul de păgubos pentru buzunarul turistului.
Spre exemplu: mi s-a întâmplat în Grecia , într-un restaurant din portul Pireus să comand o salată grecească care în meniu avea afişat preţul de 3, 60 euro. Când mi-a venit nota de plată am constatat că am de plătit mai bine de 8 euro. Luat la întrebări, chelnerul, care nu prea vroia să priceapă nici-o limbă străină, ne-a dat de înţeles că acela e preţul vechi şi că nu au avut timp să-l schimbe cu cel nou.
Ceva asemănător am păţit şi în Praga, fraţii noştri din Internaţionala Comunistă, afişează preţuri la derută nu doar în restaurante ci şi în micile chioşcuri cu chilipiruri. Dacă oferi o bancnotă mare, restul îţi va fi dat după alte socoteli. Luaţi la întrebări vor răspunde că nu au reuşit să actualizeze preţurile.
Aşa că, atunci când doriţi să cumpăraţi ceva de la ei întrebaţi în prealabil preţul, iar dacă uitaţi şi o păţiţi, certaţivă cu ei. Eu nu am făcut-o.

Praga
Pentru trei poze cumpărate, vănzătorul promitea un sărut gratis.

Aici s-ar putea să se ţină de cuvânt.

Portul Pireus - Atena
Un marinar supărat pe diferenţa de preţ din nota de plată faţă de cea din meniu.
(sau dezamagit în dragoste, nu ştiu :)

Praga
Pe mulţi nu-i interesează diferenţele astea de preţ. Pe mine da :)

La pas prin Maramureş

Confesiunile unui organist

De ce ne plac Mihai Gâdea şi Adrian Mutu

Rating. E un termen pe care l-am învăţat de la televizor. Desemnează lupta multelor televiziuni pentru audienţă. Şi ce se face pentru ea? Nu e domeniul meu, dar, nu e nici greu de ghicit. E o realitate bine cunoscută aceea că, micul ecran luptă pentru atenţia fiecăruia dintre noi oferind ceea ce se caută. Iar ceea ce se caută nu e întotdeauna ceea ce e necesar, util, sau moral. Şi astfel se face că în lumina reflectoarelor şi în faţa camerelor de luat vederi dănţuie tot felul de saltimbanci. E drept, mulţi dintre ei (sau puţini!!!, nu ştiu) au valoare artistică, sunt buni în ceea ce fac şi pot da lecţii. Dar valoarea lor este supradimensionată şi extinsă în domenii în care nu sunt cei mai pricepuţi, şi din nişte simpli actori sau cântăreţi ajung să ne fie modelele în toate aspectele vieţii. Aşa se face că o cucoană, e drept, bună prezentatoare de televiziune şi cu mult fler, însă divorţată şi trăind acum o altă aventură mai scabroasă decât toate câte a avut, ne vorbeşte despre familie. La fel, vedetele porno, oferă secretele succesului în cuplu, iar marii sportivi şi oamenii politici ai căror copii sunt urmăriţi penal pentru trafic de droguri sau mai ştiu eu câte altele, ne vorbesc despre cum să ai o familie fericită.

Dar pentru rating nu se luptă doar televiziunile. Ce ne dorim cel mai mult atunci când avem o oră de rugăciune, o evanghelizare sau un obişnuit serviciu divin? Dar atunci când organizăm un festival, un congres al tinerilor sau unul studenţesc? Răspuns: RATING.

Dar îmi veţi spune probabil, că nu e nimic rău în asta, că de fapt acesta este scopul, să fim auziţi de cât mai mulţi oameni, de orice seminţie, limbă şi norod, până la marginile pământului. Adevărat, însă ceea ce reproşez, ca şi în cazul televiziunilor, nu este goana după rating, ci actorii de pe scenă.

Aşa se face că pentru a mai înviora prezenţa la adunările de rugăciune şi pentru a hrăni spiritual sufletele înfometate, căutăm pentru amvoanele bisericilor noastre oameni ai lui Dumnezeu cu multă prezenţă scenică. Ne plictisim dacă predica nu seamănă cu vreunul din showurile de succes televizate ori dacă vorbitorul nu se ridică la înălţimea vreunuia din prezentatori. Şi cine să reuşească acest deziderat? Cu siguranţă nu simplii predicatori ai neprihănirii, sunt prea demodaţi. Am ajuns să iubim omul lui Dumnezeu doar dacă aduce cu vreun star de muzică pop, îl privim cu plăcere predicând de la amvon atunci când seamănă cu vreun sportiv urcat pe prima treaptă a podiumului, ascultăm fascinaţi ceea ce spune atunci când stăpâneşte arta demagogică a politicianului şi retorica versatului actor. Apreciem oamenii după numărul apariţiilor la televizor după gradul de popularitate şi succesul câştigat pe plan profesional şi material. Suntem captivaţi de discursul teologic dacă vorbitorul se mişcă bine, vorbeşte bine şi spune lucruri „interesante”, dar mai ales dacă este cineva, dacă numele lui apare pe coperta vreunei cărţi, în ziare sau la televizor. Iar dacă nu îndeplineşte niciuna din condiţii este plictisitor. Vedetismul a ajuns să definească un evanghelist de succes. Îi cunoaştem şi îi apreciem pe cei ai căror predici pe internet şi emisiuni televizate au făcut înconjurul lumii.

Nu vreau să spun că tot ceea ce este la televizor sau pe internet e rău sau fără valoare. Departe de mine gândul acesta. Sunt vorbitori şi gânditori valoroşi de pe urmă cărora reuşesc să mă îmbogăţesc doar prin intermediul mijloacelor media. Mutaţia nefirească care a avut loc este că principalul criteriu de apreciere este popularitate celui în cauza, cât de cunoscut şi celebru a devenit. Am ajuns să confundăm valoarea unei vieţi neprihănite cu valoarea dată de scenă.

Deunăzi, am căutat surse extra-biblice care să ateste istoricitatea lui Isus Hristos. Am vrut să văd dacă în afară de evanghelişti a mai avut cineva interes să scrie despre persoana Sa. Era, trebuie să recunoaştem, chiar dacă nu am accepta statutul de Fiu al lui Dumnezeu, un personaj fascinant care ar fi meritat puţină atenţie chiar dacă numai din curiozitate sau spirit polemic sau de ce nu pentru audienţă. Însă elita intelectuală a timpului Său nu a fost deloc interesată de un aşa personaj. În afara celor câteva amintiri tangenţiale din corespondenţa şi scrierile unor istorici şi guvernatori romani care, repet, nu au intenţionat să scrie despre Hristos, ci referirile lor sunt pur accidentale, mai avem pasajul din Antichităţi iudaice al lui Iosefus Flavius. Exceptând faptul că acest paragraf, în care aminteşte despre un om „dacă aievea i se poate spune om” cu numele Isus, se presupune a fi o interpolare creştină târzie, şi admiţând că pasajul este autentic, mai rămâne un reproş. Cum se face că Iosefus Flavius consumă în volumul doi din Antichităţi, unde se găseşte şi referinţa la Isus, zeci de pagini, în care descrie cu lux de amănunte viaţa unor împăraţi romani obscuri, împăraţi cu domnii scurte despre care istoria nici nu se oboseşte prea mult azi. Iar despre Isus Hristos, un personaj aşa „interesant” cum măcar ar fi putut fi perceput, în doar opt rânduri epuizează subiectul? De ce nici un intelectual al timpului Său nu a fost interesat de existenţa Sa? Cum s-a putut ca „fenomenul” să fie complet trecut cu vederea de filosofii greci, ori de istoricii romani? De ce nici un poet de la curte n-a scris nici-o poezie despre El? Nici măcar Irod nu L-a întâlnit până în ziua judecăţii când i-a fost trimis de Pilat, deşi ar fi putut dispune oricând sa-i fie adus pentru un spectacol de minuni, sau din simplă curiozitate măcar. De ce elita vremii L-a ignorat? Răspunsul există şi a fost anticipat. Pentru că „n-avea nici frumuseţe, nici strălucire care să ne atragă privirile, şi înfăţişarea Lui n-avea nimic care să ne placă.” Isus Hristos nu avea profilul liderului militar capabil sa răstoarne ordinea socială. Nici alura intelectualilor cu diplome şi grade academice. Predicile Sale nu aveau sonoritatea discursurilor oratorice din senatul roman şi nu semăna cu niciuna din vedetele timpului Său. Pe scurt; era neinteresant şi nepopular.

Pentru că „Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii…ba încă lucrurile care nu sunt”. Oameni prin care Dumnezeu lucrează şi prin intermediul cărora schimbă destinele altora, trăiesc şi mor ca nişte anonimi, fără ca noi să cunoaştem cât le datorăm. Vom continua mai departe să alergăm după ce străluceşte şi face zgomot şi la fel vom continua să ignorăm pe cei ce în tăcere şi umilinţă au învăţat de la Hristos lecţii nepopulare, lecţii ce ar fi trebuit să le învăţăm şi noi… de la ei.

Capela Vânătorului de Balene

În romanul Moby Dick, Herman Melville povesteşte prima sa vizită în capela Vânătorului de balene din portul oraşului New Bedford. Un port maritim unde acostau şi de unde plecau mereu baleniere către Oceanul Pacific şi cel Indian. Ne aflăm prin anii 1800, cei mai mulţi oameni au bunul obicei ca în fiecare duminică să meargă la biserică. Nu fac excepţie nici aceşti pescari cu chipuri de oţel, arşi de soare şi posomorâţi.

Dar de ce v-am adus până aici? Să vedem cu arată o capelă unde vin să se închine oameni care trăiesc doar din vânătoarea de balene. Să intrăm.

Grupul de credincioşi e format din mateloţi, văduve şi neveste ale acestora. Toţi stau şi aşteaptă într-o tăcere grea, din când în când spartă de urletul mării, începerea slujbei. Pe peretele din spatele amvonului stau neclintite nişte plăci de marmură, monumente tăcute, care comemorează amintirea celor care nu s-au mai întors de pe mare.

Capelanul, e un individ vârstnic dar chipeş, „părintele Mapple”, cum îi spun vânătorii, se bucură de o mare popularitate şi respect din partea enoriaşilor. El însuşi fost harponist şi marinar, acum slujea altarul iar unele din trăsăturile caracteristice ţinutei sale preoţeşti îşi aveau originea în viaţa pe care a dus-o în largul oceanelor.

Amvonul, ca mai toate amvoanele de modă veche era unul foarte înalt, încât, pentru a ajunge la el era nevoie de o scară lungă, care-ar fi micşorat simţitor de mult spaţiul şi aşa restrâns al capelei. De aceea părintele Mapple a renunţat la scara obişnuită şi a înlocuit-o cu una laterală asemenea celei folosite de marinari atunci când urcă dintr-o barcă la bordul unei nave. Scăriţa era mobilă iar treptele erau fixate cu nişte noduri asemenea scăriţelor de pe ambarcaţiuni. Totul era făcut cu bun gust şi cu mult simţ estetic.

Dar plăcile de marmură şi scăriţa nu erau singurele elemente ce aminteau de călătoriile pe mare şi felul de trai al locuitorilor acelui oraş. Peretele frontal era împodobit cu o pictură ce înfăţişa o corabie înfruntând furtuna. Întreaga capelă semăna cu o ambarcaţiune, iar amvonul prova ei.

Înainte de a începe slujba, capelanul le ceru enoriaşilor împrăştiaţi prin toată sala să se strângă mai aproape, folosind un limbaj cunoscut de nu prea educaţii marinari.

- Cei de pe pasarela de la tribord să treacă la babord, iar cei de la babord să treacă la tribord. Strângeţi-vă cu toţii la mijlocul navei.

După ce zgomotul de cizme grele, marinăreşti, acompaniat de unul mai uşor al pantofilor purtaţi de femei încetă, începu predica.

- Iubiţi camarazi de bord, luaţi aminte la ultimul verset al primului capitol din cartea profetului Iona: „Atunci Dumnezeu dădu poruncă unui peşte mare să înghită pe Iona…”

Continuarea predicii merită citită. Ce m-a frapat la aceste descrieri a fost faptul că mica bisericuţă făcea parte din viaţa oamenilor care o frecventau. Capela vorbea despre problemele şi preocupările închinătorilor iar aceştia se regăseau în ea. Simţeau că Dumnezeu vorbeşte pe limba lor. Ba mai mult, se simţeau de parcă Dumnezeu Însuşi fusese cândva vânător de balene. Iar acum cunoscându-le dificultăţile şi problemele le vorbea ca de la egal la egal, ca Unul care ştia prin ce trec aceşti oameni.
Încalţă Dumnezeu cizmele marinarului, salopetele muncitorului? Se apropie atât de mult de pământ şi vorbeşte El limba vulgară a oamenilor cei mai simpli?

Dumnezeu a zis: „Să-Mi facă un locaş sfânt, şi Eu voi locui în mijlocul lor”. Dumnezeul infinit s-a coborât să locuiască în locaşuri finite, făcute de mâini omeneşti. S-a arătat lui Moise întrupându-Se într-un tufiş în flăcări, mic şi neînsemnat, atât de neînsemnat că Moise ar fi trecut nepăsător pe lângă el dacă nu ar fi observat acea ciudăţenie a unui foc care nu se mai consumă. Şi toate acestea pentru-ca fugarul păstor să poată sa-L întâlnească pe cel Atotputernic, pe El Şadai.

Prin stâlpul de nor ziua şi stâlpul de foc noaptea, Dumnezeu comunica cu Israel descoperindu-le voinţa Sa şi acordându-le harul Său. Slava lui Dumnezeu a fost acoperită şi maiestatea Sa învăluită, pentru ca vederea slabă a oamenilor mărginiţi s-o poată privi.

Şi cum toate acestea nu au fost de ajuns, Dumnezeu Însuşi a luat forma unui om şi s-a făcut „asemenea nouă”. Nu avea frumuseţe, nimic care să atragă privirile, măreţia şi maiestatea Sa erau ascunse, ca El să se poată apropia de oamenii întristaţi şi risipiţi.

Apoi a luat cuvântul, vorbindu-ne despre Cel care a iubit lumea. L-a descris pe Dumnezeu şi Împărăţia cerurilor, folosind imagini de pe pământ, chiar dacă sărace în expresivitate şi imperfecte. A povestit pilda semănătorului, unor oameni a căror viaţă depindea de rodul câmpului, le-a vorbit despre oaia rătăcită şi păstorul milos acelora care trăiau de pe urma păstoritului. Întotdeauna Împărăţia cerurilor se asemăna cu „un om care seamănă o sămânţă bună în ţarina lui”, cu un „grăunte de muştar” sau cu „aluatul unei femei” pus pentru a face pâine, acea pâine atât de dorită şi de necesară vieţii. Comoara ascunsă sau negustorul care caută mărgăritare frumoase, năvodul de prins peşti sau gospodarul care scoate din visteria lui lucruri vechi şi lucruri noi, toate erau imagini desprinse din viaţa cotidiană atât de reală şi de vie, şi toate acestea au fost alese ca să descrie lumii realităţile cereşti. Dumnezeu s-a făcut om şi a vorbit asemenea oamenilor despre lucruri omeneşti.

În religiile păgâne, oamenii, pentru a se închina zeilor lor, trebuiau să părăsească profanul şi să intre în spaţiul sacru. Acolo era o altă lume, o religie a misterului capabilă de a fi înţeleasă şi practicată doar de cei iniţiaţi. Ritualuri şi incantaţii înţelese doar de preoţi şi zei, erau cele care făceau posibil ca transcendentul să devină imanent.

De cele mai multe ori bisericile noastre tind să semene mai mult cu un sanctuar păgân, cu tranşanta diferenţă dintre sacru şi profan. De câte ori intrând într-o catedrală din secolul XVI-XVII nu ai simţit că aerul respirat înăuntru e diferit de cel de afară. Muzica orgii cu tuburi, mirosul de fum de lumânări, răceala emanată de pietrele clădirii şi atmosfera apăsătoare ce o impune asupra spiritului, clădirea înaltă cu ferestre ogive te face să te simţi într-o altă lume, o lume care nu-ţi aparţine.

Iar bisericile noastre, cele de acasă, au pretenţia a de a se fi debarasat de această atitudine străină de viaţa şi interesele oamenilor de rând. Construite după o arhitectură modernă şi dotate cu echipament tehnic modern, consideră că au făcut pasul istoric şi că sunt mai aproape de realitate, de realitatea pe care o trăim. Dar oare aşa să fie? Ia spuneţi-mi de câte ori nu a-ţi simţit că predica rostită de la amvon nu vă spune nimic. Că e rostită pentru un alt timp şi pentru alţi oameni. Cineva spunea: „Oricât de mult îmi apreciez pastorul şi îmi plac predicile lui, se întâmplă adesea să nu vorbească despre lumea mea”.[1]

Membrii bisericilor de azi nu vin la biserică pentru câteva istorioare antice sau pentru ceva cunoştinţe de limba greacă. Oamenii nu vin la serviciile divine pentru a afla ce s-a întâmplat cu iebusiţii, nici nu sunt interesaţi de problemele de ordin teologic. Ci ei vin pentru a afla răspunsuri din Cuvânt la problemele cotidiene cu care se confruntă.

Iată cum redă Spurgeon nebunia predicilor irelevante:

De pildă, marile probleme cu privire la sublapsarianism şi supra lapsarianism, dezbaterile aprinse privitoare la filiaţia eternă, disputa înfocată legată de dubla purcedere şi de schemele pre şi postmileniste, oricât de importante le-ar considera unii, sunt practic de prea puţin interes pentru văduva evlavioasă cu şapte copii pe care trebuie să-i întreţină din croitorie, care doreşte să audă mai curând despre iubirea şi bunătatea Dumnezeului care poartă de grijă, decât despre aceste taine adânci. Cunosc un predicator care este foarte priceput în ceea ce priveşte cele zece coarne ale Fiarei, cele patru feţe ale heruvimilor, însemnătatea mistică a pieilor de bursuc, pridvoarele Templului lui Solomon şi puterea tipică a drugilor pe care era purtat chivotul, dar de păcatele oamenilor de afaceri, de ispitele vremurilor şi de nevoile epocii, abia dacă spunea ceva vreodată.[2]

Cea mai mare problemă, a rămânerii noastre în urmă, e faptul că predicile nu ies în întâmpinarea unei nevoi, nu stabilesc conexiuni cu interesele reale ale bisericii. Această lipsă de utilitate este de fapt ceea ce face ca o predică să devină mediocră, iar biserica irelevantă. Predicile nu trebuie să rămână într-un cadru antic. Ci ele trebuie să aducă principiile biblice într-un cadru contemporan, cadru în care trăiesc membrii lor. Trebuie să căutăm ca mesajul să fie relevant pentru cadrul istoric unic de astăzi. Sunt necesare predici care să întâlnească nevoile oamenilor şi care să răspundă nevoilor lor, care să le confirme credinţa şi care să le interpreteze experienţa într-o cooperare înţeleaptă şi plină de înţelegere.

Iată de ce marinarii mergeau la Capela Vânătorului de Balene. Amvonul semăna cu prova unei corăbii, iar capela cu corabia întreagă. Acolo se ghidau după o busolă exactă, hărţile erau complete şi pe înţelesul lor. Iar Căpitanul…, da, Căpitanul fusese şi El cândva harponist şi vânător de balene, căci le cunoştea graiul şi vorbea pe limba lor.

---

[1] Haddon W. Robinson, Mastering Contemporary Preaching (Portland, OR.: Christianity Today – Multnomah Press, 1989), 19.

[2] Spurgeon, Lectures to My Students, 78.

Anul Darwin

Anul acesta se împlinesc 200 de ani de la naşterea lui Charles Darwin şi totodată 150 de ani de la publicarea lucrării „Originea Speciilor”. Drept urmare, Adunarea generală a International Union of Biological Sciences a hotărât ca anul 2009 să fie sărbătorit ca „Anul Darwin”.

Peste 11.000 de congregaţii protestante din SUA şi aproximativ 500 de rabini au semnat o scrisoare deschisă prin care vor să pună capăt războiului dintre Scriptură şi ştiinţă, declarând Teoria Evoluţionistă (nu teoria evoluţiei de tip marxist, ci una teistă în care se consideră că Dumnezeu a creat lumea prin intermediul evoluţiei de-alungul milioanelor de ani) un important adevăr ştiinţific care nu este în dezacord cu adevărul Bibliei.

În septembrie 2008, Biserica Marii Britanii a lansat un articol în care mărturiseşte că cea de-a 200-a aniversare a zilei de naştere a lui Darwin este un moment potrivit pentru a-i cere scuze omului de ştiinţă: „La 200 de ani de la naşterea ta, Biserica Anglicană îţi datorează scuze pentru că te-a înţeles greşit şi, printr-o primă reacţie greşită, i-a încurajat şi pe alţii să nu te înţeleagă.” Pentru a-l celebra pe marele naturalist, Marea Britanie va emite la anul o monedă comemorativă de două lire ce îl înfăţişează pe Darwin faţă în faţă cu o maimuţă, înconjuraţi de inscripţia 1809 DARWIN 2009.

Recent Papa Benedict al XVI-lea a afirmat în faţa unei adunări ştiinţifice, în care se afla şi marele cosmolog Stephen Hawking, că ştiinţa empirică nu se contrazice cu credinţa în Dumnezeu, citând din foşti eretici ai Bisericii Catolice, şi totodată acceptând teoria evoluţionistă ca parte a unui plan divin

Printr-o rezoluţie din anul 2007, Consiliul Europei le solicită statelor membre ca teoria evoluţiei “să aibă o poziţie centrală în programele didactice, şi îndeosebi în cele ştiinţifice – atât timp cât, ca orice altă teorie, va rezista în faţa examinării ştiinţifice exhaustive.”
România pare a fi singura ţară din Europa care nu numai că nu agreează acest eveniment dar care a şi scos din programa şcolară studiul acestei teorii.

Mai rău decât rău

A nu crede e un rău. Dar tendinţa de a crede tot fără a verifica şi fără a fi convins este şi mai rea; ea provine din prostie şi lipsă de consideraţie pentru adevăr. E preferabil să avem o naţiune plină de atei şi câţiva oameni adânc înrădăcinaţi în adevăr decât una plină de ignoranţi care nu s-ar îndoi niciodată de ceea ce-au primit. Dorinţa de cunoaştere naşte caractere nobile, dacă nu se abuzează de ea, în schimb ignoranţa naşte vicii.

Miros de tămâie şi de... bere

Vrând parcă, să compenseze lungii ani de idolatrie, pentru care stau mărturie şi astăzi o mulţime de ruine, Grecia s-a pus pe construit biserici. Şi nu de-acum, şi nu puţine. Nu există regiune, oricât de izolată şi îndepărtată ar fi ea, care să nu aibă biserică. Alături de miile de biserici mici şi mari, mai sunt şi cele peste 200 de mănăstiri, dintre care cele mai importante se află pe stâncile Meteorelor, în Thesalia şi la Sfântul Munte. Într-un târguşor ori pe malul stâncos al mării, pe un munte greu accesibil sau într-un pustiu arzător, în zone aglomerate unde prezenţa lor ar fi justificată, dar şi în locuri unde doar pescăruşii şi călătorul aventurier îşi găseşte drum, vizitatorul curios le va întâlni, recunoscându-le ca un simbol al unei Grecii care se căieşte de trecut şi care doreşte să fie recunoscută ca patroană a creştinismului răsăritean.

Spre deosebire de marile catedrale ale occidentului în care nu se mai ţin slujbe, iar dacă se-ntâmplă cei mai mulţi participanţi sunt cei cu aparat de fotografiat la gât şi cu pungi de firmă în mână, în bisericile Greciei încă se mai simte mirosul de tămâie şi fumul lumânărilor. Pretutindeni, pe drum, pe vapor ori prin mijloacele de transport în comun, preoţi cu sutane negre nu cedează nici-o palmă de loc în faţa soarelui arzător dorind să exprime prin încăpăţânarea lor că sunt şi vor rămâne creştini. Ei şi toată ţara lor.

Meteora - Mănăstire

Portul Insulei Aegina - Una din multele bisericuţe

Atena - Sf. George, Mt. Lycabettus

În vârful unui munte din inima Atenei, muntele Lycabettus, se află o mică bisericuţă, cu specific arhitectural grecesc, biserica Sf. George. În altar preotul ţine slujba, credincioşii sărută icoanele şi fac mătănii. Prezenţa atâtor oameni pioşi te împinge să renunţi la atitudinea semeaţă cu care ai intrat şi să li te alături sau cel puţin să respecţi ceea ce se întâmplă acolo. După ultima cruce făcută, şi ultimul cuvânt al preotului ieşi pe uşa bisericii. Te întâmpină lumina plăcută a soarelui şi căldura lui. Pe treptele din faţă un bătrân vinde icoane, căci ce altceva mai poţi vinde într-un loc sfânt. Ce altceva mai poţi vinde?!! Să aruncăm o privire.

O tarabă în faţa bisericii Sf. George

Este adevărat că nu e decât o ramă de tablou. Şi cum orice ramă se vinde cu un model, nu ai de ales. Dar bătrânul comerciant cu tablourile sale şi cu cele câteva cutii de Cola puse la rece într-un butoi cu gheaţă, are concurenţă. Zece trepte mai jos, în spatele micii biserici, s-a înjghebat un restaurant care este capabil să primească pe scaune mult mai mulţi enoriaşi decât ar reuşi s-o facă lăcaşul de cult, în picioare. Căci vorba aia; după atâta închinăciune, o bere rece nu strică.

Restaurantul din spatele bisericii Sf. George

Ce am văzut cu ochiul meu de sticlă

Îmi plac fotografiile nocturne. Deşi necesită un echipament foto ceva mai deosebit şi un pic mai multă atenţie, ele pot oferi multe satisfacţii.
Am realizat, de-a lungul timpului un număr semnificativ de astfel de cadre. Una din aceste fotografii, prima din cele patru afişate mai jos, m-a surprins cu un lucru.
După realizarea ei, am vizualizat-o pe LCD-ul aparatului foto să mă conving de rezultat. Am fost dezamăgit când am observat pe cerul din fotografie nişte pete albe de dimensiuni deloc neglijabile. Am aruncat atunci vina pe lumina incidentală şi am repetat fotografierea. Rezultatul a fost acelaşi, lucru imposibil în cazul în care ar fi fost vorba de lumina ajunsă accidental pe lentila obiectivului. Am mărit fotografia pe aparatul foto şi am observat că nu era nici un accident. Petele strălucitoare erau nişte stele. Care este elementul surpriză? Cu ochiul liber nu puteam să le văd. Acum că ştiam de existenţa lor pe cer, din fotografia facută, am încercat, ba chiar am insistat să le descopăr prezenţa privind liber, printre luminile artificiale. Însă nici un rezultat. Din teorie ştiam că dintr-un oraş puternic luminat artificial, nu poţi vedea stelele de pe cer. Dar o stea aşa mare cum este cea de la nivelul Turnului Eiffel, nu mi-am imaginat că ar putea sta ascunsă de ochii unui observator uman. Steaua era prea mare ca să nu poată fi văzută. Şi totuşi ea nu putea fi văzută.
Şi azi, de fiecare dată când privesc această fotografie, îmi vine greu să cred că nu am putut să văd acea stea, mai ales după ce îmi aduc aminte de strădaniile mele (pt. mărire daţi clik pe foto).

Turnul Eiffel

Acelaşi turn

Place de la Concorde, Paris

Praga

Despre moralitate

În Minima Moralia lui Andrei Pleşu, am găsit un paragraf revelator despre etica şi moralitatea ce ne-o atribuim fiecare. Pavel afirma că „nimic bun nu locuieşte în mine”. Şi noi, oamenii religioşi, spre deosebire de ceilalţi, avem curajul să mărturisim acest fapt, însă, cu o excepţie. Care? Citiţi pasajul următor:

"Oamenii sunt, adesea, mai modeşti decât par. Orgoliul are, uneori, subtilitatea de a le îngădui să‑şi declare, fără sfială, incompetenţa, până şi în teritorii în care nu e tocmai măgulitor să fii incompetent. A devenit, de pildă, un titlu de distincţie interioară, un semn de onestitate intelectuală să poţi admite că în cutare domeniu nu e cazul să te pronunţi, că nu pricepi matematică, artă modernă, lingvistică structurală sau orice altă disciplină, mai mult sau mai puţin sibilinică. Există nenumăraţi critici literari care par aproape mulţumiţi să proclame că filozofia nu e treaba lor, după cum există metafizicieni care se mândresc de a nu frecventa artele. Toţi acceptăm de altfel, în retorica zilnică a conversaţiei, că unele lucruri ne rămân inaccesibile. La limită, suntem chiar dispuşi să recunoaştem, în rare momente ale uitării de sine, că, în definitiv, există şi oameni mai inteligenţi decât noi sau, în orice caz, mai învăţaţi decât noi. Cu alte cuvinte, toţi ştim, din când în când, să admirăm, să privim către un altul de jos în sus, proiectându‑l pe cerul exaltant al propriilor noastre, neatinse, idealuri. Suportăm să spunem şi, la rigoare, să ni se spună că nu suntem destul de harnici, destul de iscusiţi, destul de ştiutori, destul de îndemânatici. Ceea ce nu putem tolera e să spunem şi, mai cu seamă, să ni se spună că suntem moralmente precari, că suntem corupţi, necinstiţi, discutabili din unghi etic. Un caragialesc personaj lăuntric e gata neîncetat să‑şi atribuie toate defectele, cu condiţia să i se recunoască în unanimitate măcar o calitate: ţinuta morală. Aceasta nu înseamnă că ne socotim, în toate episoadele vie¡ii noastre, ireproşabili, că nu ne cunoaştem căderile, turpitudinile, mizeria interioară. Socotim însă că, orice am face şi orice am fi făcut, substanţa noastră fundamentală rămâne pozitivă, inalterabilă. Culpa etică e expediată în termenii unei tolerabile greşeli omeneşti, distincte de natura noastră adevărată care e, malgré tout, onorabilå.

Pe scurt, singura autoritate pe care conştiinţa individuală nu şi‑o pune niciodată sau aproape niciodată la îndoială e autoritatea morală. Capacitatea de a distinge între bine şi rău, între viciu şi virtute, dreptate şi nedreptate pare a fi la îndemâna tuturor."

Minima Moralia - Andrei Pleşu

Mic tratat de egalitarism

Călătorind prin ţară, de la un capăt la altul, de la sud la nord, şi de la est la vest, nu poţi să treci fără să observi diferenţe. Diferenţe în port, în gândire, în maniere, în aspiraţii. Unele dintre aceste diferenţe fac ca oamenii acelor locuri să fie mai apreciaţi şi lăudaţi pentru ceea ce sunt, decât fraţii lor dintr-o altă parte a ţării.

De câte ori nu am dispreţuit sărăcia moldovenilor şi am lăudat hărnicia bănăţenilor, sau de câte ori nu am comparat sufletele reci ale muntenilor cu omenia ardelenilor.

Şi pe bună dreptate. Nu poţi să nu observi diferenţele, să apreciezi ce e de apreciat şi să dispreţuieşti ce trebuie dispreţuit. Însă până unde merg aceste diferenţe? Şi cu cât sunt mai buni unii decât ceilalţi?

I-am întâlnit în viaţă şi pe unii şi pe alţii. Şi pe cei „buni” şi pe cei „răi”, şi pe cei harnici şi pricepuţi şi pe cei deficitari la acest capitol. Şi, deşi, îţi vine să-i admiri pe unii pentru ceea ce sunt sau ştii despre ei, şi să-i dispreţuieşti pe ceilalţi din aceleaşi motive, constaţi că există ceva ce ne face să semănăm teribil de mult între noi.

Toţi urâm cu aceiaşi pasiune. Pe toţi ne caracterizează în aceiaşi măsură invidia, egoismul, vanitatea, dorinţa de răzbunare. Aşa cum spunea Caragiale: „Nici un neam de oameni nu-i mai bun ori mai rău… Unul e mai aşa altul altminterea, dar la urma urmelor, toţi sunt la fel. Zile oameni şi dă-le pace.”

În faţa acestor lucruri toţi suntem egali.

Îngerul păzitor

Avea 15 ani, era elevă şi locuia în apropierea închisorii de la Gherla. În fiecare zi când mergea şi se întorcea de la şcoală, trecea prin faţa ferestrelor cu zăbrele şi se simţea privită de cei închişi. O dată, fără să-i vadă, a fluturat spre ei o batistă, şi dintre toate gratiile, i-au răspuns batiste fluturând. A reuşit să facă rost de la un impiegat de mişcare de alfabetul Morse, l-a învăţat şi a intrat în dialog cu deţinuţii, transmiţând de la geamul camerei ei semnale. Deţinuţii i-au transmis numele şi adresele soţiilor şi a început să le trimită acestora cărţi poştale, ilustrate în care le anunţa să vină la Gherla, la cimitirul catolic de sub zidurile închisorii, la o anumită oră când soţii închişi, şi preveniţi la rândul lor, le puteau vedea. Cărţile poştale le punea în cutii din Dej sau Huedin. Ingeniosul mecanism a funcţionat nebănuit, aducând puţină bucurie în tragedia unor familii. În cele din urmă a fost prinsă şi condamnată la 7 ani de închisoare. Era cea mai tânără deţinută, deţinuţii care nu ştiau cum o cheamă îi spuneau „îngerul păzitor”, avea acum 17 ani şi se numea Gertrud Bader.

Memorialul Victimelor Comunismului şi al Rezistenţei, Sighet